Telefonul a sunat în timp ce eu și Thomas verificam cât mai trebuia să punem deoparte pentru avansul la un apartament. Pe ecran a apărut numele mamei lui, Helen. Thomas a ascultat-o, a pălit și mi-a întins telefonul: spunea că analizele arătau rău și că avea nevoie urgentă de investigații. Pentru un RMN, mi-a explicat el după convorbire, urma să fie nevoie de aproximativ 2.500 de lei. Banii aceștia erau în contul nostru de economii, iar fiecare transfer ne îndepărta de cumpărarea propriei locuințe.

I-am amintit că doar cu o lună în urmă îi dădusem deja lui Helen 3.000 de lei pentru niște injecții la spate. Thomas nu a contestat suma, dar a început imediat să vorbească despre faptul că nu puteam risca sănătatea mamei lui. Îi era teamă să o refuze: dacă de data asta era ceva grav, dacă mai târziu nu și-ar fi iertat întârzierea? Vedeam că nu era atât de convins de fiecare cuvânt al ei, cât se temea să nu audă într-o zi că nu o ajutase. În seara aceea am cedat. Transferul a fost făcut, iar soldul contului a scăzut vizibil. Am stat multă vreme privind cifrele din aplicație, de parcă suma s-ar fi putut schimba doar uitându-mă la ea. Ne recalculaserăm bugetul de nenumărate ori, aleseserăm cartiere și ne gândiserăm la ce am putea economisi după cumpărare. În weekenduri mergeam să vedem apartamente, apoi ne întorceam acasă și comparam prețurile, avansurile și ratele lunare. Acum a trebuit să amânăm din nou toate calculele. Thomas stătea lângă mine, strângând telefonul în mână, și repeta că mama lui se va face bine. Am dat din cap, dar nu i-am putut împărtăși încrederea.

A doua zi, vecina de la parter a pomenit că o văzuse pe Helen lângă un Mercedes nou: șoferul îi așeza valiza în portbagaj. Vecina a presupus că soacra mea plecase la un centru balnear de lux și ne-a lăudat pentru grija pe care i-o purtam. Nu am pus nicio întrebare, dar povestea cu valiza nu se potrivea cu cea despre investigațiile urgente. Nu i-am spus nimic lui Thomas: nu voiam să transform o bănuială într-o acuzație câtă vreme nu aveam dovezi.

Mai târziu, am găsit pe rețelele sociale pagina agenției de turism „Laguna Albastră”. Printre fotografiile turiștilor era și Helen: sub un palmier, cu un cocktail în mână, zâmbea alături de prietena ei. Din descriere reieșea că fotografia fusese făcută cu doar câteva zile în urmă, iar călătoria era în Turcia. I-am arătat fotografia lui Thomas. S-a uitat multă vreme la ecran, apoi a spus că poate mama lui plecase acolo mai devreme, iar RMN-ul urma să-l facă după ce se întorcea. O explicație convenabilă a apărut mai repede decât răspunsul la o întrebare simplă: de ce ne ceruse bani pentru tratament?

Câteva zile mai târziu, Helen l-a sunat din nou pe Thomas și i-a spus că i se făcuse rău și că o internaseră, punând-o la perfuzii. El a fugit la ea, iar eu am început să sun la spitale, încercând să aflu unde era. Nu era nicio pacientă cu numele acesta. Seara, Helen i-a scris că o prietenă o dusese acasă. Thomas s-a întors nedumerit și supărat pe mine pentru că îi verificasem povestea. Nu i-am acuzat mama că mințea — doar am întrebat de ce nu putea măcar să ne arate recomandarea medicului și factura pentru investigații.

— Chiar crezi că inventează totul? — m-a întrebat el. — Nu vreau să regret mai târziu că am refuzat să o ajut.

I-am răspuns că nu-i ceream să-și lase mama la greu. Îi ceream să nu mai transfere bani fără dovezi ale cheltuielilor, câtă vreme economiseam pentru o locuință. Thomas a tăcut, apoi a spus că înțelege, dar că nu era momentul să o interogăm. Răspunsul lui a fost blând, însă hotărârea o luase deja în numele amândurora: dacă Helen avea să mai ceară bani, el tot nu avea să poată să-i spună „nu”.

Atunci am încetat să mă mai cert și am adunat tot ce putea fi verificat. Aveam un extras de cont al lui Helen. Pe el apăreau plata unei călătorii în Turcia, în valoare de 6.000 de lei, cumpărături la restaurante și o plată de 2.500 de lei la un hotel cu spa. Separat, apărea o achiziție scumpă de la un magazin de haine — un palton de cașmir. Am comparat datele: cheltuielile erau chiar din lunile în care Helen ne ceruse bani pentru injecții și tratament. Niciuna dintre aceste tranzacții, luată separat, nu explica ce ne spusese despre analizele proaste și RMN-ul urgent, dar, puse laolaltă, nu mai păreau o întâmplare.

Duminică am mers la Helen pentru o cină în familie. A vorbit liniștită până când Thomas și-a lăsat furculița jos, apoi ne-a anunțat că medicul îi recomandase un RMN cu substanță de contrast pentru tot corpul. Avea nevoie de aproape 5.000 de lei, a spus ea, și nu putea să amâne. Thomas deja trăsese aer în piept, pregătindu-se să răspundă, dar m-am ridicat înaintea lui. Am scos din geantă foile printate, le-am desfăcut și le-am aruncat în mijlocul mesei. Niciun ban în plus pentru un tratament inventat: iată unde s-au dus banii noștri — Emma a aruncat extrasul pe masă, în fața lui Thomas și a mamei lui…

Foile au alunecat pe fața de masă și s-au oprit lângă farfuria lui Helen. S-a uitat la ele, apoi la mine, iar chipul i s-a înăsprit.

— Mi-ai scotocit prin conturi? — a întrebat ea. — Thomas, ai lăsat-o să facă asta?

Thomas nu a răspuns imediat. A luat foaia de deasupra și a început să citească. Helen a întins mâna după extras, dar el și-a pus palma peste el.

— Lasă-mă să mă uit.

— Acolo e totul încurcat, a spus ea. — Mi-am pierdut cardul. Oricine putea să plătească. Iar călătoria… A plătit-o o prietenă, îi dau eu banii înapoi.

Thomas a întors pagina. S-a oprit mai mult la tranzacția pentru călătorie decât la celelalte.

— Ai spus că erai la perfuzii.

— Nu mă simțeam bine. Asta nu înseamnă că trebuie să vă dau socoteală pentru fiecare zi.

— Nu-ți cerem socoteală pentru fiecare zi, am răspuns eu. — Îți cerem să ne explici de ce banii pentru tratament s-au dus pe o călătorie și la un hotel cu spa.

Helen și-a împins brusc scaunul înapoi.

— Ai știut mereu cum să mă pui într-o lumină proastă. Mai întâi ai decis că nu sunt bolnavă, apoi ai sunat la spitale, iar acum ai venit cu niște hârtii. Vrei ca Thomas să se întoarcă împotriva mea?

Nu m-am apucat să discut despre ce voia ea de la Thomas. El continua să se uite la extras, de parcă încerca să găsească în cifre explicația pe care înainte o găsea în vocea ei.

— Dacă ți-ai pierdut cardul, de ce nu l-ai blocat? — a întrebat el.

— L-am găsit. Și, în orice caz, nu e treaba voastră. Sunt mama ta, nu o străină.

— Ne-ai cerut bani, a spus Thomas. — Mai întâi pentru injecții, apoi pentru investigații. Astăzi, aproape 5.000 de lei. Așa că ne privește și pe noi.

Helen s-a uitat la el cu reproș, dar nu a dat înapoi.

— Nu v-am cerut să-mi cumpărați un apartament. V-am cerut ajutorul când mi-a fost rău. Aveți economii, amândoi lucrați. Chiar o să începeți să numărați fiecare leu din cauza unei călătorii?

Thomas a lăsat foile pe masă. Știam cum urma să decurgă discuția: înainte, după astfel de vorbe începea să explice că, firește, aveam să o ajutăm, doar că momentul nu era tocmai potrivit. Apoi tot îi transfera bani. Dar de data aceasta s-a uitat la mine, nu la mama lui.

— Nu-ți voi transfera 5.000 de lei astăzi, a spus el. — Și nu-ți voi mai trimite bani fără o recomandare medicală sau o factură de la clinică.

— Deci ai mai multă încredere în ea decât în mine?

— Vreau să înțeleg exact pentru ce îmi ceri să te ajut. Nu e același lucru.

Helen s-a ridicat și și-a luat geanta. Nu a spus că greșise și nu și-a cerut iertare. Înainte să plece de la masă, s-a întors spre mine:

— Sper că ești mulțumită. Doar să nu te mire dacă într-o zi Thomas își va aminti cum te-ai purtat cu mama lui.

Ușa s-a închis. Thomas a rămas pe scaun, strângând între degete marginea unei foi. Nu i-am spus că acum totul era clar. Trebuia să hotărască singur ce anume văzuse.

— De unde ai extrasul? — m-a întrebat.

— L-am obținut într-un mod în care nu ar trebui obținute documentele financiare ale altcuiva. Înțeleg că asta poate ridica semne de întrebare. Dar cifrele se potrivesc cu lucrurile pe care le știam deja: călătoria, fotografia și datele la care ne-a cerut bani.

A tăcut, apoi m-a întrebat dacă documentele erau falsificate. I-am răspuns că nu le falsificasem, dar că nu aveam de gând să le transform în probe pentru un proces sau să le trimit altcuiva. Trebuia să opresc un alt transfer, nu să o umilesc pe Helen în public.

— Ar fi trebuit să-i cer eu documentele, a spus Thomas.

— Da.

Și-a întors privirea. Nu am încercat să îndulcesc răspunsul. Dacă aș fi spus din nou că totul era în regulă, ne-am fi întors la vechiul tipar: Helen cere, Thomas se sperie, eu accept, iar obiectivul nostru comun se îndepărtează cu încă o lună.

Acasă, nu am continuat discuția până noaptea târziu. Thomas a pus extrasul într-un sertar, iar eu am deschis bugetul nostru. În contul de economii era mai puțin decât plănuiserăm să avem până atunci. Îi transferaserăm deja lui Helen două sume — 3.000 de lei pentru injecții și 2.500 pentru investigații. Nu aveam nicio garanție că RMN-ul fusese făcut.

— Nu mai vreau să iau astfel de decizii la telefon, a spus Thomas. — Nici dacă plânge.

— Atunci să hotărâm ce facem înainte să sune din nou, nu în timpul apelului.

A doua zi, am sunat împreună la bancă și am deschis un cont separat de economii pentru avans. Am transferat acolo restul pe care amândoi am fost de acord să-l considerăm intangibil și am setat alimentarea regulată din salariile noastre. Banii pentru cheltuielile de zi cu zi au rămas în contul vechi. Am convenit că vom discuta împreună înainte să ajutăm rudele și că nu vom lua nimic din economiile pentru locuință fără să hotărâm amândoi.

Nu era o pedeapsă pentru Helen și nici nu însemna că refuzam să ajutăm în caz de necaz adevărat. Pur și simplu, nu mai aveam de gând să-i dăm bani fără să știm pe ce urmau să fie cheltuiți. Dacă medicul îi recomanda investigații, îi ceream să ne arate trimiterea și ne ofeream să plătim direct la clinică. Thomas a notat formularea aceasta în telefon, ca să nu mai inventeze scuze data viitoare.

Helen l-a sunat seara. Mai întâi l-a întrebat pe Thomas dacă se răzgândise în privința banilor, apoi i-a spus că nu-i plăcea să se simtă supravegheată. El i-a răspuns că nu avea de gând să-i verifice cumpărăturile, dar că nu avea să-i plătească tratamentul fără o confirmare. Ea a numit condiția jignitoare și a încheiat convorbirea.

Câteva zile, Thomas a fost abătut. De două ori a luat telefonul ca să-i scrie mamei lui și de fiecare dată l-a pus la loc fără să trimită mesajul. Nu i-am cerut să nu mai țină legătura cu ea. Putea să o sune, să o viziteze, să o ajute cu cumpărăturile sau să o ducă la medic. Dar transferul de bani nu mai era o cale de a-și alunga neliniștea.

O săptămână mai târziu, Helen i-a scris că medicul insista din nou să facă investigațiile. Nu a menționat suma. Thomas a întrebat când era programarea și dacă putea să vadă recomandarea. Nu a primit niciun răspuns. Nu m-a sunat să mă întrebe ce să facă și nici nu i-a trimis bani.

Mai târziu, ea l-a sunat și i-a spus că se va descurca singură. Nu era nici urmă de remușcare în vocea ei și nici nu se mai plângea că se simțea slăbită. Thomas a ascultat-o, a întrebat-o dacă avea nevoie de ajutor ca să ajungă la medic și a primit un refuz.

Nu am discutat despre extras cu alte rude și nu am mai adus vorba despre el la cină. Helen a păstrat distanța, iar Thomas nu a încercat să-i câștige afecțiunea cu un nou transfer. Seara, am început din nou să ne uităm la planurile apartamentelor și să verificăm cât reușiserăm să punem deoparte în luna aceea.

Contul creștea încet. Dar acum, când suna telefonul, Thomas întreba mai întâi ce se întâmplase, nu câți bani trebuia să trimită. Iar eu nu mai eram de acord în numele amândurora.