[the_ad_group id="377"]

Scaunul leagănului vechi din curte scârțâia de multă vreme, iar vopseaua verde de pe țevile metalice se cojea, lăsând pete de rugină. Thomas, un inginer pensionar, s-a hotărât să-l pună singur la punct: copiii se dădeau în leagăn, iar locatarii spuneau de ani de zile că ar trebui reparat. Deznodământul depindea de un lucru simplu — dacă leagănul avea să rămână în siguranță și cine urma să se ocupe de întreținerea lui.

Sâmbătă, Thomas a venit la leagăn de dimineață, cu o perie de sârmă, o cutie de vopsea emailată și o bucată veche de carton de la un televizor, pe care a întins-o sub suport. Mai întâi a curățat rugina, iar praful roșcat s-a așezat pe carton. Leagănul a scârțâit când a verificat lanțul și, imediat, de la primul etaj s-a auzit remarca nemulțumită a Annei: iar se auzea scârțâitul în toată curtea. Thomas nu s-a certat cu ea. A strâns lanțurile și și-a văzut de treabă. Înainte să ia peria, a inspectat prinderile și și-a trecut degetele peste marginea scaunului, ca să verifice dacă nu rămăseseră bavuri. Lucrul mergea încet: trebuia să curețe metalul porțiune cu porțiune, iar praful i se lipea întruna de mănuși.

După ce a îndepărtat rugina, Thomas a deschis cutia de vopsea. S-a dovedit a fi de un roz aprins, aproape de culoarea gumei de mestecat, iar Anna, care stătea pe o bancă lângă intrarea în bloc, s-a ridicat imediat. Nu o deranja faptul că, în sfârșit, se ocupa cineva de leagăn, ci culoarea: în opinia ei, oamenii cumsecade ar fi ales verde. Thomas i-a explicat că o întrebase pe fetița care se dăduse în leagăn cu o zi înainte, iar ea alesese rozul. Cumpărase vopsea emailată pentru metal, cu grund, ca să adere la suprafața curățată și să nu reapară rugina. Fetița se dăduse mult timp în leagăn, iar Thomas o întrebase ce nuanță îi place în timp ce aștepta să-i vină rândul. Nu considera că alegerea culorii era mai importantă decât reparația în sine, dar, odată ce cumpărase cutia, nu avea de gând s-o schimbe cu alta doar pentru că cineva era nemulțumit.

Anna nu a acceptat explicația. I-a amintit că locatarii plăteau cotizații și că de astfel de lucruri trebuia să se ocupe asociația de coproprietari, nu un vecin de capul lui. Thomas i-a răspuns că adusese subiectul în discuție de două ori la ședințe: fusese consemnat în procesul-verbal, dar nu se trecuse niciodată la fapte. Cât timp documentul zăcea la președinte, leagănul continua să scârțâie, iar vopseaua să se cojească. Anna a spus că asta nu era un motiv să vopsească bunul comun în orice culoare îi trecea prin cap. Îi era mai ușor să le ceară tuturor să respecte regulile, fără să-și consume timpul sau energia cu reparația propriu-zisă. Vorbea cu siguranță, de parcă ar fi fost vorba despre o regulă stabilită de multă vreme, și arunca din când în când priviri spre ferestrele blocului, de parcă aștepta ca cineva să-i susțină observația.

Thomas a continuat să vopsească suportul, având grijă să nu picure pe iarbă. Anna s-a mutat mai aproape și a început să urmărească fiecare mișcare a pensulei. Când a acoperit o parte, ea a arătat spre țeava verde de pe partea cealaltă: rozul arăta ridicol lângă ea, iar copiii oricum aveau să se murdărească. Thomas i-a răspuns calm că, mai întâi, metalul trebuia protejat de rugină, iar nuanțele puteau fi discutate la ședință, când subiectul reparației fusese trecut pentru prima dată în procesul-verbal. Anna a replicat că ședința nu-i dăduse dreptul să decidă în numele tuturor locatarilor. Thomas a șters pensula de marginea cutiei și a continuat să o treacă uniform peste metal, fără grabă și fără să răspundă la fiecare observație. Avea grijă ca stratul să fie uniform, mai ales în jurul îmbinărilor, unde stratul vechi se desprindea mai ușor.

Atunci Thomas i-a propus o alegere concretă: dacă ea considera că trebuie schimbată culoarea, să găsească oameni care să se ocupe de lucrare și să explice de ce leagănul nu fusese încă reparat din banii comuni. Nu cerea laude și nici nu-i pretindea nimănui să-l plătească pentru munca lui. Voia să termine înainte ca arșița să usuce vopseaua prea repede și să nu lase copiilor niște suporturi ruginite. Anna a răspuns că nu era obligată să pună mâna pe pensulă doar pentru că Thomas începuse deja și i-a amintit din nou că nimeni nu-l numise responsabil de curte. Pentru câteva secunde, conversația s-a întrerupt, dar Anna nu și-a luat privirea de la suport, iar Thomas a trecut la următoarea porțiune.

Și-a șters fruntea cu încheietura mâinii. Mănușile albe de lucru erau deja pătate cu roz, pe carton se vedeau picături închise la culoare, iar cutia cu vopsea emailată stătea lângă bancă. Anna încă aștepta ca Thomas să cedeze și să revopsească leagănul în verdele obișnuit. Atunci, de după garaje, s-au apropiat doi adolescenți. Trecuseră de câteva ori pe acolo în cursul dimineții, iar acum s-au oprit lângă vopseaua proaspătă. Thomas s-a uitat la pensula din mâna lui, apoi la Anna, care începuse din nou să vorbească despre cine avea dreptul să decidă în numele întregii curți. I-a îndesat brusc pensula în palmă.

Ori iei tu pensula și vopsești cum vrei, ori nu-mi mai spui cum să lucrez, — i-a îndesat Thomas brusc pensula în palmă Annei…

Anna și-a smucit mâna, de parcă pensula ar fi fost fierbinte. O picătură roz a căzut pe carton, iar pensula a rămas în palma ei. S-a uitat la ea, apoi la Thomas.

— Ești întreg la minte? — a întrebat ea. — N-am de gând să vopsesc nimic aici. Și nu mai vorbi urât cu mine de față cu copiii.

Thomas n-a încercat să se certe pe tema cine începuse primul. I-a luat pensula, a pus-o pe carton și a închis cutia. Markus și Daniel stăteau alături, fără să-și ascundă zâmbetele, dar nu și-au permis să râdă. Pe vopseaua proaspătă se vedea o dungă îngustă pe care Thomas nu apucase s-o termine.

— Nu ți-am cerut să vopsești, — a spus el. — Te-ai legat de culoare și de lucrare. Acum ne oprim și lămurim cum trebuie făcută treaba.

Anna s-a ridicat de pe bancă.

— Exact. Te-ai apucat de unul singur de bunul comun. O să-l sun pe președinte.

— Sună-l, — a răspuns Thomas. — Și eu o să-i scriu.

Se vedea că se aștepta ca el să pună din nou mâna pe pensulă și să continue sub observațiile ei. Se întâmplase de multe ori: Anna spunea ce trebuia făcut, Thomas sau altcineva făcea până la urmă treaba, iar peste o săptămână, în curte se discuta deja despre următoarea problemă. De data aceasta însă, el a șters pensula, a pus-o într-un borcan cu diluant și a dus cu grijă vopseaua la umbră, departe de alee.

— Nu vă așezați aici până nu se usucă, — le-a spus lui Markus și lui Daniel. — Și nu vă mai dați în leagăn deocamdată. Am strâns lanțurile, dar după ce se usucă vopseaua o să le verific din nou.

— Nici nu aveam de gând, — a răspuns Markus. S-a uitat la suportul roz. — Culoarea e chiar mișto.

Anna s-a întors spre el.

— Nu te-a întrebat nimeni.

Daniel și-a ferit privirea și și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul. Thomas le-a cerut amândurora să nu atingă leagănul până nu termină de rezolvat problema vopselei și a prinderilor. Adolescenții au dat din cap și s-au îndepărtat spre alee. Niciunul nu l-a apărat cu vorbe răsunătoare, dar nici pe Anna n-au mai susținut-o.

Anna a mai rămas puțin lângă bancă, de parcă aștepta ca Thomas să se răzgândească. Apoi și-a scos telefonul și s-a îndepărtat spre intrarea în bloc. A vorbit tare cu președintele, enumerând că leagănul era bun comun, că locatarii nu aprobaseră culoarea roz și că totul s-ar putea sfârși cu o reclamație. Thomas n-a intervenit. A strâns cartonul, pe care nu mai avea rost să încerce să păstreze o porțiune curată, și l-a dus la containerele de gunoi.

În ziua aceea n-a mai vopsit. La început voise să termine suportul înainte de prânz, cât timp soarele nu înfierbântase metalul. Acum însă, a hotărât să nu le dea nici Annei, nici celorlalți motiv să spună că terminase totul pe ascuns, după bunul plac. A fotografiat leagănul din două părți, apoi separat porțiunile curățate, lanțurile și cutia deschisă, pe care se vedea eticheta vopselei emailate. A pus bonul de la magazin în portofel.

Luni, Thomas i-a trimis președintelui un mesaj scurt, în nume propriu. A scris că începuse să curețe și să grunduiască leagănul, deoarece problema reparației fusese deja discutată de două ori la ședințe, dar lucrările nu începuseră. A atașat fotografiile și bonul și a cerut să i se confirme în scris cine răspundea de finalizarea reparației și când puteau locatarii să discute culoarea și starea structurii. N-a cerut să i se dea banii înapoi pe loc, dar a menționat că materialele le cumpărase din banii lui.

Și Anna i-a scris președintelui. Mesajul ei era mai lung: cerea suspendarea tuturor lucrărilor la bunurile comune până la o decizie a locatarilor. Spre seară, pe ușa de la intrare a apărut un anunț despre o întâlnire în sâmbăta următoare. Erau menționate două subiecte: inspectarea leagănului și modul în care urma să fie întreținut. Înainte, anunțurile despre ședințe treceau adesea neobservate, dar de data aceasta mai mulți vecini s-au oprit de câteva ori lângă foaie.

Până la întâlnire, leagănul a fost împrejmuit cu o bandă simplă, adusă de președinte. Copiilor li s-a explicat că deocamdată nu se puteau așeza în leagăn, până când vopseaua nu se usca și prinderile nu erau verificate. Fetița care alesese culoarea roz a venit în curte cu mama ei, dar s-a oprit lângă bandă. Privea suportul fără să se apropie. Thomas i-a spus că mai întâi adulții trebuiau să termine treaba și să se asigure că totul era bine prins.

— Și după aceea o să ne putem da? — a întrebat ea.

— Dacă verificarea iese bine, da, — a răspuns Thomas.

Anna a auzit, dar n-a spus nimic. Nu și-a cerut scuze pentru vorbele de lângă leagăn și nici nu l-a invitat pe Thomas să stea de vorbă. S-a așezat din nou pe bancă, lângă ceilalți vecini, dar nu i-a mai spus cum să miște pensula: în ziua aceea, el nu avea pensula la el.

Sâmbătă, nu au venit toți la întâlnire, dar s-au strâns destui oameni cât să nu se reducă discuția la o ceartă între doi vecini. Președintele a adus procesul-verbal vechi. Într-adevăr, acolo scria că trebuia verificată starea leagănului și rezolvată problema reparației. Nu era menționată nicio culoare aleasă, niciun termen și niciun responsabil desemnat. Președintele a recunoscut că subiectul fusese amânat, apoi pur și simplu uitat.

— Asta nu înseamnă că poți să-l vopsești în ce culoare vrei, — a spus Anna. — Nu sunt împotriva reparației. Sunt împotriva ideii ca un singur om să decidă în numele tuturor.

— Atunci să decidem acum, — a propus Helen, care locuia în scara vecină. — Dar mai întâi trebuie să aflăm dacă leagănul e sigur. Putem discuta despre culoare după inspecție.

Thomas a pus bonul pe bancă și le-a arătat fotografiile. A povestit ce făcuse și ce nu apucase să facă: îndepărtase rugina de pe un suport, strânsese lanțurile și începuse să aplice vopseaua emailată. Mai trebuia curățat celălalt suport, iar îmbinările trebuiau verificate sub sarcină. N-a pretins că se putea ocupa singur de toate. După discuția de sâmbătă, asta nu i se mai părea de la sine înțeles.

Președintele a propus să cheme mai întâi o persoană care știa să verifice astfel de structuri, apoi să decidă dacă mai erau necesare alte lucrări. Asociația urma să se ocupe de inspecție și de materiale, iar cheltuielile să fie trecute în raportul obișnuit. Vecinii au fost de acord. Inspecția a fost programată pentru săptămâna următoare, fără să aștepte următoarea adunare generală.

Discuția despre culoare a stârnit o nouă dispută, dar una mai puțin aprinsă. Anna insista asupra verdelui. Helen a amintit că o parte din suport era deja vopsită în roz și că n-avea rost să îndepărteze vopseaua proaspătă doar de dragul unei nuanțe familiare. Mai mulți oameni i-au dat dreptate. În cele din urmă, au decis să termine vopsirea începută, dacă persoana care făcea inspecția nu găsea vreun motiv să îndepărteze vopseaua. Nimeni nu a declarat că rozul era singura culoare potrivită; pur și simplu, nu voiau să refacă lucrarea fără să fie necesar.

Când au ajuns la întrebarea cine urma să se ocupe de reparație, președintele s-a uitat la Thomas. El a răspuns că era gata să participe la inspecție și să ajute la vopsit, dacă aveau materialele necesare și se mai oferea cel puțin o persoană. Nu avea de gând să continue singur. Președintele a consemnat acest lucru în lista de hotărâri, iar lângă numele Annei a notat că ea ceruse să i se trimită o copie a anunțului și a rezultatelor inspecției, ca să poată urmări termenele.

Anna nu a fost de acord cu culoarea roz. După întâlnire, s-a oprit lângă ușa blocului și i-a spus lui Thomas că tot considera că procedase greșit.

— Poți să crezi asta, — i-a răspuns el. — Numai că acum vom discuta despre asta la întâlnire, nu între bancă și pensulă.

Anna și-a strâns buzele, dar n-a mai continuat cearta.

Câteva zile mai târziu, inspecția a arătat că una dintre îmbinări avea nevoie de o verificare suplimentară. Leagănul nu a fost redeschis imediat: președintele a așteptat până când totul a fost bine fixat și vopseaua s-a uscat complet. Apoi, pe suport a apărut o plăcuță mică, pe care era trecută data inspecției. De data aceasta, Thomas n-a mai vopsit singur: lângă el lucra Markus, căruia i se încredințase să țină cartonul sub bara inferioară, ca să nu murdărească aleea. Anna le-a adus vecinilor o copie a hotărârii și a pus-o pe bancă.

Când au îndepărtat banda de protecție, leagănul a scârțâit pentru prima dată după multă vreme, nu din cauza lanțurilor slăbite, ci de la mișcarea ușoară a scaunului. Thomas s-a oprit, a ascultat și a verificat încă o dată prinderea. Anna a trecut pe lângă el, s-a uitat la suportul roz și n-a spus nimic. Pe următorul anunț de la intrarea în bloc era deja trecută data următoarei inspecții.

Iar seara, în curte s-a auzit din nou un scârțâit, dar de data aceasta lângă leagăn se afla o perie, cutia cu vopsea era închisă, iar cheia de la dulapul cu unelte era păstrată la președinte.

[the_ad_group id="374"]