Clara a acceptat să aibă grijă de căței cât timp fiul ei, Thomas, se pregătea să plece în oraș. În curte se afla și motanul lui tigrat, roșcat, Marcus — stăpân nu doar peste propriul castron, ci, se părea, peste tot spațiul din jurul lui. Clara nu intenționa să aleagă care dintre animale să rămână în grija ei, însă Thomas se aștepta să aibă grijă de toate cât timp el își vedea de treburile lui.
Clara era obișnuită să-i supravegheze cu atenție pe căței: se asigura că au apă și știa pe unde se strecoară prin curte. Așa că a observat imediat cum li se schimba comportamentul când Marcus apărea lângă verandă. Micuții se înghesuiau unul în altul și încercau să stea cât mai departe de motan. La început, Clara a crezut că aveau nevoie de timp să se obișnuiască cu noul vecin, dar curând a devenit limpede că nu era vorba doar de timiditate.
Marcus avea regulile lui. Cățeii nu aveau voie să bea din castronul lui, nici măcar când motanul nu era prin preajmă. Nu trebuiau să se întindă pe rogojina veche de sub păr, deși acolo era loc destul și umbră. Iar dacă vreunul îi atingea din greșeală coada, motanul se întorcea brusc și se repezea înainte. Clara îi îndepărta pe micuți, dar Thomas ridica din umeri: Marcus avea nevoie de timp, iar cățeii trebuiau să învețe să nu se bage unde nu le fierbe oala.
Clara nu-i cerea fiului ei să țină motanul în brațe tot timpul sau să-l închidă în casă. Îi cerea doar să intervină când se repezea la căței. Dar Thomas nu-și schimba atitudinea: insista că motanul nu le făcea nimic cu adevărat și o lăsa pe Clara să se descurce singură. Între timp, micuții nu doar că se fereau de Marcus — încercau să nu mai iasă din ascunzătoare când îi auzeau pașii.
Într-o dimineață, unul dintre căței s-a apropiat de castron cât timp motanul nu se vedea. Marcus a țâșnit de după colț atât de repede, încât micuțul s-a speriat și a răsturnat apa. Clara a apucat motanul de piept înainte ca acesta să-l înghesuie pe cățel sub trepte. I-a cerut lui Thomas să mute castronul într-un loc unde micuții să nu poată ajunge. El l-a mutat doar câțiva pași mai încolo, după colțul verandei: castronul a rămas în curte, iar Clara trebuia în continuare să fie cu ochii pe oricine s-ar fi apropiat de el.
Cât timp Clara îl liniștea pe cățel și ștergea apa, Thomas se întorsese deja la treburile lui. Micuțul se lipea de piciorul ei și nu îndrăznea să se îndepărteze. Clara l-a mângâiat pe spate și s-a uitat la fiul ei: mutarea castronului nu schimba nimic dacă Marcus putea țâșni în orice clipă de după colț. Thomas n-a răspuns și nici n-a rămas să supravegheze motanul.
În curând, Marcus a început să-i alunge pe căței și de pe rogojina de sub păr. Stătea întins pe ea, iar când se apropia vreunul dintre micuți, se ridica și se repezea scurt spre el. Cățelul speriat se retrăgea în salturi și se ascundea în spatele Clarei. Ea a mutat rogojina mai departe de castron, sperând că motanul își va pierde interesul pentru ea, dar Marcus a găsit-o și acolo. Thomas a refuzat să-l închidă în casă: motanului îi era mai bine în curte, iar el nu avea de gând să tot țină animalele în colțuri diferite.
Clara a propus un compromis: măcar să-l închidă pe Marcus pe verandă cât timp cățeii se plimbau prin curte. I-a explicat că micuților le era frică până și să traverseze curtea. Thomas i-a răspuns că nu voia să-și schimbe programul de fiecare dată când cuiva i se făcea frică și i-a amintit că urma să plece, iar ea avea să rămână să aibă grijă de toți. Clara a înțeles că rugămințile nu aveau să ajute: Thomas voia ca motanului să-i fie comod, fără să-și asume răspunderea pentru urmări.
În ziua aceea, Thomas își făcea bagajele, iar Clara aducea borcane din pivniță. Cățeii au rămas nesupravegheați și, ținându-se la umbra zmeurișului, au pornit cu grijă de-a lungul gardului. Jos au zărit o gaură: un câine adult n-ar fi încăput pe acolo, dar micuții aveau loc. Clara i-a văzut prea târziu. Dincolo de gard se afla un câine uriaș, legat în lanț, care se repezea la orice mișca.
Cățeii au încremenit în dreptul găurii, de parcă nu înțelegeau unde ducea trecerea îngustă. Clara a lăsat borcanele și a alergat spre ei, dar distanța i se părea prea mare. A văzut cum unul dintre micuți se strecura primul, iar celălalt se pregătea să-l urmeze, și s-a temut că n-avea să apuce să-i tragă înapoi de lângă proprietatea periculoasă a vecinului.
Marcus se instalase deja pe o creangă a părului. Și-a mișcat coada și i-a urmărit pe căței în timp ce se apropiau de gaură. Clara a fugit spre gard, i-a tras pe micuți înapoi și, ținându-i strâns, s-a întors spre fiul ei. Și-a pus palma peste gaura de la bază, de parcă ar fi încercat să-i țină pe loc nu doar pe căței, ci și toate grijile pe care Thomas i le lăsase ei.
Ori îl iei pe Marcus din curtea asta, ori pleacă de aici cățeii cu mine, a spus apăsat Clara, trăgându-i afară din gaura de sub gard…
Thomas s-a îndreptat de spate și s-a uitat la mama lui de parcă ar fi spus o absurditate.
— Vorbești serios? Pentru că s-au băgat singuri pe sub gard?
Clara n-a răspuns imediat. Îi ținea pe ambii micuți în brațe, strânși la piept, și simțea cum tremurul începea să le treacă. Dincolo de scândurile gardului vecinului, câinele trăsese de lanț; zăngănitul metalic l-a făcut pe unul dintre căței să se lipească din nou de pieptul ei.
— S-au băgat acolo fiindcă aici nu au unde să stea în liniște, a spus Clara. — Tu ai văzut ce se întâmplă și n-ai vrut să intervii.
— Marcus nu i-a alungat dincolo de gard. Stătea pur și simplu în copac.
— Și dacă ar fi ajuns de partea cealaltă, tot ai fi spus că e vina lor?
Thomas s-a întors spre geanta de lângă ușă. Își pusese deja hainele, încărcătoarele și un dosar cu acte. Părea că voia să încheie discuția la fel ca pe celelalte: să-și vadă de treabă și să aștepte până când Clara avea să preia totul din nou.
— Nu am de gând să mut animalele pentru orice fleac, a spus el. — Ai avut timp să ai grijă de ele.
— Am avut grijă de ele. Dar nu pot să car în același timp borcane din pivniță, să supraveghez cățeii și să ghicesc de după ce colț o să sară Marcus la ei. Iar tu pleci și mi-i lași pe toți trei.
El s-a uitat la motanul care stătea în păr. Marcus a sărit la pământ și a mers de-a lungul peretelui, de parcă nu se întâmplase nimic deosebit. Clara s-a așezat în fața cățeilor, ca să-i protejeze.
— El rămâne aici, a spus Thomas. — E curtea lui.
— Nu mai pot să țin cățeii lângă el.
— Nu poți să hotărăști pur și simplu în locul meu.
— Nu hotărăsc în locul tău. Îți spun pentru ce nu mai sunt dispusă să răspund.
Le-a dus pe cele două animale în verandă, a închis ușa și s-a asigurat că zăvorul ținea. Apoi s-a întors la gard. Gaura de jos era mai mare decât i se păruse la început: pământul fusese bătătorit, iar marginea plasei se desprinsese de stâlp. Clara a adus o scândură din șopron și a rezemat-o peste deschizătură. Nu era o reparație, dar cățeii nu mai puteau să se strecoare afară cât timp adulții hotărau ce aveau de făcut. A verificat marginile, să nu fi rămas vreo crăpătură, și abia apoi s-a îndepărtat. Scândura îi putea ține pe micuți înăuntru, dar nu înlocuia o reparație; Clara știa asta și nu avea de gând să-i lase nesupravegheați în curte.
Thomas stătea lângă trepte.
— O să-l repar când mă întorc.
— Când te întorci, s-ar putea să nu mai fie niciunul dintre ei aici.
El a clătinat din cap și s-a întins din nou după geantă. Clara și-a șters palmele de șorț, a scos telefonul și a sunat-o pe Emma. Locuia în apropiere și putea s-o ajute să transporte cățeii. Clara nu s-a plâns și nici nu i-a cerut prietenei să vorbească cu Thomas.
— Am nevoie de o mașină și de ajutor cu doi căței, a spus ea. — Astăzi. Da, îi iau la mine. Te rog, vino.
Thomas auzise fiecare cuvânt.
— Ai hotărât deja totul?
— Am hotărât să nu-i las lângă un gard cu o gaură și un câine legat în lanț.
— Și dacă nu-ți dau voie?
Clara s-a uitat la el. Nu voia să transforme discuția într-o ceartă despre permisiuni. Cățeii erau în grija ei cât timp el se pregătea să plece în oraș și nu avea de gând să-i lase într-un loc de unde abia reușise să-i scoată teferi.
— Atunci îi duci tu într-un loc unde vor fi supravegheați. Dar eu nu-i mai las în curtea asta.
— Mă pui în fața faptului împlinit.
— Nu. Îți spun de mult că aici le este rău. Doar că înainte puteai să nu răspunzi.
Thomas și-a strâns buzele. Nu și-a cerut scuze și nici nu s-a oferit să mute castronul sau să-l închidă pe Marcus pe verandă. În schimb, a spus că mama lui știa mereu să facă dintr-un neajuns obișnuit o tragedie, apoi s-a întors la împachetat. Clara n-a mai încercat să obțină de la el cuvintele potrivite. S-a dus să vadă ce făceau cățeii și le-a adus apă. Stăteau lipiți unul de altul în spatele ușii, iar Clara a rămas lângă ei până când au început să bea. Nu știa cât mai avea să dureze până să ajungă Emma, dar măcar acum nu trebuia să stea cu inima cât un purice, temându-se că micuții aveau să ajungă iar lângă spărtură.
Cât timp au așteptat, Thomas și-a continuat împachetatul. Nici el, nici Clara n-au mai reluat discuția; între ei se auzeau doar zgomotele obișnuite ale pregătirilor de plecare și scâncetele stinse din verandă. Clara s-a uitat de câteva ori la scândura de lângă gard. Ar fi vrut ca Thomas să vadă singur cât de nesigură era bariera aceea improvizată, dar el nu s-a apropiat s-o verifice. Părea să fi hotărât că, din moment ce Clara pusese scândura, tot ea trebuia să o supravegheze.
Emma a ajuns după un timp. N-a întrebat cine era de vină; mai întâi s-a uitat la scândura de lângă gard, apoi a ajutat-o pe Clara să pună cățeii în cuști de transport. Împreună au strâns apa, păturica și castroanele mici. Thomas a ieșit pe verandă când femeile începuseră deja să pună lucrurile în mașină.
— Chiar îi iei acum?
— Da.
— Dar Marcus?
Clara s-a uitat la motan. Stătea lângă trepte și privea cu atenție mașina necunoscută.
— Marcus e al tău. Tu hotărăști unde va locui.
— Mă așteptam să ai grijă de el cât timp sunt plecat.
— Te așteptai să am grijă de toți, dar numai el face regulile.
— Nu începe iar.
— Nu încep. Termin.
Emma a deschis portbagajul, iar Clara a pus înăuntru cuștile de transport. Cățeii se liniștiseră; doar unul scâncea încet, până când Clara și-a trecut degetele peste grilaj. Thomas îi privea de pe verandă, supărat mai degrabă că i se stricase confortul decât îngrijorat pentru micuți.
— Dacă pleci, să nu te aștepți să mă adaptez după aceea la deciziile tale, a spus el.
— Nici nu mă aștept.
Clara s-a urcat în mașină, lângă Emma. Thomas a rămas în curte, între geanta de lângă ușă și motanul care stăpânea în continuare castronul și rogojina lui preferată. Când mașina a pornit, el nu le-a făcut cu mâna. Clara a privit înainte până când gardul cunoscut și părul au dispărut dincolo de geam. Nu simțea că învinsese într-o ceartă; știa doar că nu-i putea lăsa pe căței acolo unde erau în pericol.
La ea acasă, Clara i-a așezat pe micuți într-o cameră liniștită și a pus castroanele departe de locul de trecere. La început, au rămas încordați, de parcă se așteptau ca și aici cineva să-i alunge. Clara le-a dat timp să se obișnuiască, fără să-i grăbească, și a rămas lângă ei. Treptat, cățeii s-au liniștit: unul s-a întins pe păturică, iar celălalt s-a apropiat de apă. Seara, Clara a putut în sfârșit să se ocupe de treburile ei, fără să tresară la fiecare foșnet din curte.
Thomas a sunat mai târziu și a întrebat dacă Marcus ar putea rămâne deocamdată în casă: era incomod să-l transporte, iar în oraș trebuia să-i pregătească un loc. Clara i-a răspuns că motanul putea petrece noaptea într-o cameră închisă dacă Thomas îi aducea el însuși mâncare și litieră, dar ea nu avea să-și asume grija lui. Nu voia să-l pedepsească pe Marcus sau să-i răpească fiului ei posibilitatea de a-l lua mai târziu. Pur și simplu nu mai accepta să-și asume responsabilități despre care Thomas nu era dispus să discute.
A doua zi, Thomas a venit. N-a mai pomenit discuția din ziua precedentă și nici nu și-a cerut scuze. L-a luat pe Marcus, împreună cu castronul și păturica lui, iar înainte să plece a spus încă o dată că toate astea se puteau rezolva mai simplu. Clara nu s-a certat cu el. L-a ajutat să pună cușca de transport în mașină, dar nu i-a promis că va avea grijă de motan. Thomas părea să aștepte ca ea să se răzgândească și să se ofere să-l țină pe Marcus măcar câteva zile. Clara n-a făcut-o.
De atunci, cățeii au locuit la Clara, iar Marcus a rămas cu Thomas. Seara, curtea era liniștită; nimeni nu mai păzea rogojina de sub păr, iar Clara putea merge la grădină fără să se întoarcă la fiecare foșnet. Uneori, Thomas o suna ca să-i povestească cum se obișnuia motanul cu noul loc. Clara îl asculta, dar nu se mai oferea să hotărască în locul fiului ei cum să aibă grijă de propriul animal.