În fiecare sâmbătă, Ana punea pe măsuța de lângă pridvor pâine proaspătă, acoperită cu un ștergar de in, brodat cu flori roșii. O făcea pentru Toma, fiul ei adult: poate că într-o zi avea să vină pe neașteptate, obosit de drum, și avea să vrea să mănânce imediat. Casa era și casa lui, dar anii treceau, iar el tot nu mai venea. Toma îi trimitea bani și cadouri, însă Ana se gândea tot mai des că niciun colet și niciun telefon nu puteau să-l înlocuiască pe el.
Vineri seara, el a sunat, ca de obicei, și a întrebat-o dacă e sănătoasă, dacă nu e frig în casă și dacă are destui bani. Apoi a spus cu grijă că poate, până la urmă, va reuși să vină la vară. Ana i-a răspuns că înțelege: el are serviciu, treburi, planuri. A spus-o calm, fără reproș, dar după convorbire a rămas multă vreme lângă fereastră, cu telefonul în mână. Nu îi ceruse să lase totul și să vină imediat. Își dorea doar să nu mai ia de fiecare dată acel prudent „poate” drept o promisiune.
A doua zi, Ana a frământat aluatul înainte de răsărit. Așa făcea de mulți ani: până la prânz, pâinea era gata, iar o pâine o lăsa pe pridvor. Cât timp se răcea, Ana a îndreptat ștergarul, netezind colțul brodat cu flori roșii. Apoi s-a uitat la poarta pustie și totuși nu a dus pâinea în casă. Își spunea că era doar un obicei, nu că aștepta pe cineva, dar tocmai pentru fiul ei o alesese pe cea mai rumenă.
Toma îi trimitea bani cu regularitate, iar Ana punea deoparte cea mai mare parte, deși el îi spusese de multe ori să-i cheltuiască pentru ea. În schimb, păstra cu grijă vesela și hainele călduroase pe care i le trimitea în colete. Odată, el îi arătase prin apel video un nou multicooker și o întrebase dacă îl folosește. Ana a recunoscut că încă stătea în ambalaj: voia să-l păstreze pentru o ocazie specială. Toma a râs și a spus că îi va trimite instrucțiunile, dar convorbirea s-a încheiat din nou cu urări de sănătate. Ana nu găsise nici până atunci o ocazie care să i se pară destul de specială.
Mai târziu, el a deschis vorba despre renovare. I-a propus să schimbe ferestrele, să instaleze încălzire și să amenajeze o baie în casă, ca să nu mai fie nevoită să meargă la dușul de vară din spatele șopronului. Ana nu a refuzat, dar a răspuns că mai întâi ar trebui să vină el și să vadă ce este cu adevărat necesar. Toma a fost de acord: nu avea rost să înceapă fără el. Astfel, discuția despre renovare a devenit încă un motiv să o amâne, iar casa a rămas neschimbată. Data următoare, el a întrebat-o iar dacă se răzgândise, iar ea i-a răspuns din nou că ar fi mai bine să discute totul când se vor întâlni.
Odată, Toma chiar se pregătea să vină. Ana a aflat la telefon și a petrecut câteva zile gândindu-se ce să gătească pentru sosirea lui. Dar seara, el a sunat din nou: apăruseră treburi urgente la serviciu, așa că trebuia să amâne călătoria. Și-a cerut scuze și a promis că vara următoare va găsi negreșit timp. Ana i-a spus că înțelege. După convorbire, a împăturit multă vreme prosoapele, numai ca să nu se uite la camera pregătită pentru venirea lui. Dimineața, a pus în dulap și haina călduroasă pe care voia să i-o dăruiască.
Pentru Toma, fiecare amânare avea o explicație rezonabilă. Nu-și lăsa mama fără ajutor: îi trimitea bani în fiecare lună, o suna vinerea și îi expedia lucruri folositoare. Asta îi permitea să creadă că își îndeplinea datoria, fără să-și schimbe viața obișnuită și fără să-și sacrifice weekendurile pentru drum. Ana nu contesta importanța serviciului. Dar când fiul ei vorbea din nou despre casă de parcă aceasta avea să rămână mereu acolo și întâlnirea putea fi amânată la nesfârșit, nu mai putea să nu audă în vorbele lui liniștite încă un „mai târziu”.
În sâmbăta în care Toma a venit, în sfârșit, Ana nu era acasă. Plecase pe poteca de-a lungul râului, la sora ei, așa cum făcea aproape în fiecare săptămână. Pe pridvor rămăseseră pâinea, o farfurie, un cuțit și un borcănel cu miere, acoperit cu o farfurioară. Toma și-a strigat mama, dar nu i-a răspuns nimeni. Mirosul cuptorului cald și al cojii proaspete s-a amestecat cu neliniștea: casa era descuiată, pâinea tocmai fusese coaptă, iar stăpâna nu era nicăieri.
O vecină, văzându-l lângă poartă, i-a explicat că Ana se va întoarce spre seară. Apoi i-a spus că în fiecare sâmbătă mama lui lasă pâinea aceea pentru fiul ei și, dacă el nu vine, o împarte cu vecinii. Aceștia se obișnuiseră de mult cu obiceiul. Toma s-a uitat la ștergarul brodat cu flori roșii și nu a găsit imediat ce să răspundă. S-a așezat pe un scaun vechi, lângă perete, și a început să aștepte, uitându-se când la potecă, când verificându-și telefonul. Când s-au auzit pași dincolo de gard, s-a ridicat.
Ana a intrat în curte și s-a oprit când și-a văzut fiul lângă pridvor. Toma a făcut un pas spre ea, dar n-a apucat să vorbească. Ea s-a apropiat de masă, a apucat ștergarul cu care acoperea pâinea caldă pentru el și l-a tras brusc spre sine.
— Ori vii la mine, ori nu-mi mai promite că o să vii, — Ana a smuls brusc de pe pâine ștergarul de in brodat cu flori roșii…
Toma nu a încercat să apuce ștergarul și nici să-l pună la loc. S-a uitat la mama lui, apoi la pâinea descoperită. Pe coajă rămăsese urma unei cute, iar în aer plutea încă mirosul cuptorului.
— Am venit, a spus el. Nu asta ți-ai dorit?
— M-am săturat să mă pregătesc de fiecare dată pentru venirea ta, iar apoi să pun totul la loc, a răspuns Ana. Și nici nu știu ce să-ți spun acum.
A simțit cum îl cuprinde iritarea. Pe drum își imaginase o cu totul altă întâlnire: mama se va bucura, îl va îmbrățișa, îi va pune pâine înainte, iar tot ce fusese stânjenitor va rămâne dincolo de prag. Nu voia să se certe cu ea, dar cuvintele ei sunau de parcă toate telefoanele și toate transferurile lui nu însemnaseră nimic.
— Te-am sunat în fiecare săptămână. Ți-am trimis bani. Ți-am trimis tot ce-am putut. Tu însăți spuneai că înțelegi.
— Așa spuneam, a zis Ana. Pentru că nu voiam să-ți cer de fiecare dată ceva ce tu nu aveai de gând să faci din proprie inițiativă.
Toma și-a întors privirea. În vocea ei nu era niciun strigăt și tocmai de aceea i-a fost mai greu să răspundă. Voia să-i amintească faptul că nu stătuse cu mâinile în sân, că serviciul nu așteaptă și călătoriile trebuie planificate. Toate acestea rămâneau adevărate, dar acum ar fi sunat ca încă o explicație pentru motivul pentru care nu venise mai devreme.
— Nu pot oricând să las totul baltă, a spus el în cele din urmă.
— Nu-ți cer să lași totul. Îți cer să nu numești întâlnire ceva ce, deocamdată, există doar în vorbe.
Ana a pus ștergarul pe măsuță și l-a netezit cu palma. Apoi a închis borcănelul cu miere și a împins farfuria spre fiul ei. Nu a adăugat niciun cuvânt tandru, dar nici nu i-a luat mâncarea din față.
— Așază-te. Pâinea e încă caldă.
Toma s-a așezat. A rupt o bucată, a uns-o cu miere și a gustat. Gustul îi era cunoscut, dar de data aceasta a mâncat încet, observând cum mama lui se ocupa de masă: a luat cuțitul, a șters firimiturile și a dus în casă ceașca goală. Nu a rămas lângă el, așteptând să spună ceva potrivit.
Când au intrat în bucătărie, Ana a pus ibricul la încălzit. Toma a privit pereții și ramele vechi. Era gata să o întrebe de ce nu schimbase încă ferestrele, dar s-a oprit: știa răspunsul. Ea nu voia să înceapă renovarea fără el, iar el nu venise să vadă.
— Mai vrei să schimbi ferestrele? a întrebat el.
— Vreau, dacă într-adevăr trebuie schimbate. Și mi-ar plăcea să amenajez o baie în casă. Dar nu am de gând să aleg meșteri la telefon și apoi să mă întreb dacă au făcut treaba cum trebuie.
— Pot să plătesc lucrarea.
— Nu e vorba doar de bani.
În cuvintele ei a auzit un refuz al soluției lui obișnuite. Înainte i se păruse că era suficient să trimită bani, să expedieze lucrul necesar sau să propună o renovare. Așa putea considera că problema era rezolvată, chiar dacă nimeni nu se apuca de treabă. Ana nu îi cerea să renunțe la ajutor, dar nu mai era de acord să-l considere un înlocuitor pentru venirea lui.
— Bine, a spus el. Hai măcar să facem o listă cu ce trebuie verificat mai întâi.
Ana a tăcut o clipă, apoi a scos un carnețel din sertar. A notat ferestrele, încălzirea și baia. Lângă fiecare punct a trasat o liniuță mică, de parcă nu erau promisiuni, ci lucruri care trebuiau încă verificate. Toma a rugat-o să-i arate camerele. Au trecut prin casă, au deschis ferestrele, au inspectat țevile și locul unde s-ar fi putut amenaja baia. Mama îi răspundea la întrebări, dar nu-l grăbea și nici nu-i sugera ce să spună mai departe.
Toma nota dimensiunile și locurile în care se blocau cercevelele, deși încă nu știa cât avea să dureze lucrarea. Ana nu i-a cerut să rezolve totul pe loc: îi arăta ce o îngrijora cel mai mult și aștepta să pună el următoarea întrebare. După multă vreme, el privea casa nu printr-un ecran și nici ca pe o listă de cheltuieli. Multe lucruri aveau nevoie de mai mult decât bani, aveau nevoie de atenție: trebuia să verifice cum se închid ferestrele, pe unde trec țevile și dacă baia care urma să fie amenajată avea să fie ușor de folosit. Când mama lui îi arăta încă un lucru mărunt, nu-l trecea cu vederea și nici nu promitea că îl va rezolva mai târziu, ci îl nota în carnețel.
Într-o cameră, rama se închidea doar cu greu. Toma a tras de mâner, iar cerceveaua s-a mișcat abia după un timp.
— De asta trebuie să ne ocupăm, a spus Ana.
A vrut să spună că meșterul putea veni când avea el timp. Deschisese deja gura, dar a observat că mama lui nu se uita la el cu nerăbdare. Stătea pur și simplu lângă el, ținând cerceveaua. Toma și-a scos telefonul și a deschis calendarul.
— Săptămâna asta nu pot să rămân, a spus el. Dar peste trei săptămâni am un weekend liber. O să verific chiar acum dacă pot să-mi iau încă o zi, ca să nu trebuiască să mă întorc imediat.
— Verifică mai întâi, a răspuns Ana. Apoi îmi spui. Nu vreau să pregătesc casa pentru ceva ce s-ar putea să nu se întâmple.
El a dat din cap și n-a mai obiectat. În calendar a găsit zile potrivite, dar tot nu le-a numit o promisiune. Și-a pus un memento să vorbească luni cu șeful, apoi i-a arătat ecranul mamei sale. Ea s-a uitat și s-a întors la masa din bucătărie.
Seara au mâncat supă și pâine. Ana i-a povestit că sora ei era bine și că în grădină trebuia deja să ude straturile. Toma a întrebat-o de vecini și de pisica întinsă pe pridvor. Au vorbit despre lucruri simple, fără să încerce să-și recapete apropierea de altădată într-o singură seară. De câteva ori, conversația s-a oprit, dar nimeni nu a încercat să umple tăcerea cu o promisiune.
Peste noapte, Toma a rămas în camera lui. Patul era făcut cu cearșafuri curate, iar pe scaun era o pătură împăturită. Și-a dat seama că mama lui pregătise totul din timp, așa cum probabil mai făcuse de multe ori. Dar de data aceasta, Ana nu a venit să vadă dacă îi era bine și nici nu l-a întrebat când avea să se întoarcă.
Dimineața, a plecat înainte de prânz. Înainte de drum, Ana i-a învelit restul de pâine într-un ștergar curat. Toma a vrut să-i spună că o va suna seara, dar s-a răzgândit, ca să nu transforme asta într-o altă frază importantă. Pur și simplu i-a mulțumit și a pus pachetul pe scaunul din dreapta.
Luni, și-a verificat programul de lucru și a stabilit să-și ia liber. Apoi a sunat-o pe Ana și i-a spus data. Ea a notat-o pe o foaie lângă telefon, dar nu l-a întrebat ce avea să-i aducă și nici ce urma să apuce să facă. Toma a spus din proprie inițiativă că va veni cu ruleta și va verifica ferestrele și locul pentru baie. De data aceasta, ea a răspuns „Bine” și a trecut la alt subiect.
În ziua stabilită, Toma a venit dimineața, așa cum îi spusese dinainte. Au măsurat împreună ramele și au sunat un meșter recomandat de cunoscuții Anei. Au hotărât să aștepte devizul înainte să comande și să decidă cu ce să înceapă. Lucrările nu s-au terminat într-un weekend, iar casa nu s-a schimbat imediat. Dar în carnețel apăruseră dimensiunile, numele meșterului și următoarea dată la care Toma promisese că va fi acolo.
Ana a copt din nou pâine pentru sâmbătă. Pe măsuța de lângă pridvor era o singură pâine, dar acum nu mai aștepta lângă fereastră, ascultând fiecare mașină de pe drum. Toma a venit la prânz, iar ștergarul brodat cu flori roșii a rămas la locul lui până când a sosit.