Emma a ajuns la stație înaintea autobuzului și a tras mașina pe marginea drumului. Îl aștepta pe Thomas, soțul ei: se întorcea acasă după cinci zile de pescuit și nu trebuia decât să se urce în mașină și să-i povestească cum fusese excursia. Casa lor și rutina obișnuită păreau la fel de trainice ca această tradiție anuală din octombrie.
A oprit motorul și și-a pus telefonul pe scaunul din dreapta. Mai erau câteva minute până la ora stabilită; Emma nu era neliniștită și nici nu-și verifica mesajele. Își imagina cum Thomas se va așeza lângă ea, își va scutura praful de pe drum de pe geacă și va începe povestea obișnuită. De regulă, îi plăcea să-l asculte, chiar dacă detaliile despre vreme și echipament se repetau de la an la an.
Autobuzul a sosit aproape la timp. Mai întâi au coborât pasageri cu rucsacuri, apoi un cuplu în vârstă și, în cele din urmă, a apărut Thomas, cu o geantă de voiaj mare. În urma lui cobora o femeie necunoscută, de vreo patruzeci de ani. Thomas i-a luat imediat rucsacul, i-a spus ceva, iar ea a râs. Apoi l-a luat de braț, de parcă nu se întâmplase să vină împreună, ci așa plănuiseră.
Emma și-a oprit privirea asupra mâinii lui, care ținea geanta străinei, și asupra felului în care aceasta se așezase atât de firesc lângă el. A încercat să găsească o explicație simplă: poate că îi fusese greu să coboare treptele autobuzului cu rucsacul în spate. Dar râsul și gestul familiar nu semănau cu un ajutor întâmplător oferit unui pasager necunoscut.
Emma nu a deschis imediat portiera mașinii. În fiecare octombrie, soțul ei pleca la lac cu niște prieteni: închiriau o căsuță, pescuiau câteva zile și se întorceau cu hainele ude și poveștile obișnuite despre capturi incredibile. De data aceasta, unul dintre prieteni se îmbolnăvise, iar altul putuse veni doar în weekend, însă Thomas rămăsese până miercuri. Înainte să plece, o asigurase că nu va fi singur: acolo, spunea el, se relaxau niște tipi de treabă din Valea Senină.
În timpul excursiei, Thomas o sunase pe Emma în fiecare seară. Îi povestise despre vânt și vreme, se plânsese că nu trăgeau peștii, iar într-o zi îi trimisese o fotografie cu o știucă uriașă. Nu pomenise niciodată că era cu o femeie. Acum stătea lângă autobuz, îi ținea rucsacul și nu se grăbea să-i dea drumul la braț.
Când Thomas a observat în sfârșit mașina, a zâmbit de parcă totul ar fi fost cât se poate de firesc. S-a apropiat de Emma, și-a pus geanta pe jos și a făcut un semn spre necunoscută: „Ea e Clara. Ne-am cunoscut acolo.” Clara a salutat-o, potrivindu-și breteaua rucsacului, dar Thomas nu s-a obosit să explice unde anume se cunoscuseră și de ce ea îl ținea de braț.
Emma i-a răspuns la salut cu o scurtă înclinare a capului. Nu voia să o facă pe Clara vinovată doar pentru că se afla lângă Thomas, dar calmul soțului o deranja mai mult decât întâlnirea în sine. Vorbea despre cunoștința lor atât de firesc, de parcă n-ar fi existat telefoanele zilnice și atâtea ocazii în care ar fi putut să-i pomenească însoțitoarea.
Emma l-a întrebat de ce nu-i vorbise despre Clara în timpul convorbirilor. Thomas i-a răspuns că nu voise s-o încarce cu detalii: la pescuit, toată lumea socializase, nu se întâmplase nimic deosebit. Când l-a întrebat de ce se întorceau cu același autobuz, a ridicat din umeri și a spus că așa se nimerise. Clara tăcea. Apropierea dintre ea și soțul ei nu mai părea întâmplătoare, dar Thomas vorbea de parcă Emma se lega de nimicuri.
Emma a tăcut o clipă, așteptând ca el să mai adauge ceva de la sine, însă Thomas doar și-a potrivit cureaua genții pe umăr. Nu a întrebat ce anume o neliniștea și nici nu a încercat să înțeleagă de ce punea acele întrebări. În schimb, a schimbat subiectul, vorbind despre drum și despre cum ar fi mai ușor pentru toți să ajungă în oraș.
Apoi i-a cerut să deschidă portbagajul. Clara mergea în același oraș și, după cum a explicat Thomas, i-ar fi fost mai ușor să vină cu ei decât să aștepte următorul autobuz. Hotărâse deja că Emma îi va duce pe amândoi și, pe deasupra, o va lăsa pe Clara unde avea nevoie. Emma și-a dat seama că soțul ei conta nu doar pe mașina ei: voia ca ea să o ajute fără să pună întrebări pe femeia despre care el alesese să nu-i spună nimic.
„Nu mă deranjează să duc pe cineva cu mașina, dacă nu sunt pusă în fața unei decizii deja luate”, a spus Emma. I-a cerut lui Thomas să-i explice mai întâi ce legătură avea cu Clara și de ce îi ascunsese existența. El s-a încruntat și a răspuns că, după drum, nu avea de gând să fie interogat. Apoi a adăugat că Clara era obosită și că oricum mergeau în aceeași direcție. Pentru el, comoditatea practică părea să anuleze nevoia de a fi sincer cu soția lui.
Emma nu s-a certat cu Clara și nu i-a cerut să se justifice. S-a uitat la Thomas și a repetat că nu-i va duce pe niciunul dintre ei până când el nu-i va explica de ce însoțitoarea lui îl ținuse de braț lângă autobuz. Thomas a întins mâna spre geanta de voiaj, de parcă urma să hotărască singur unde s-o pună. Emma a prins mânerul și i-a smuls geanta din mână.
„Alege: îmi explici acum cine e pentru tine sau rămâi cu ea în stație”, a tăiat-o Emma, smulgându-i lui Thomas geanta de voiaj din mână…
Thomas și-a tras brusc mâna înapoi. Geanta s-a clătinat și i-a lovit piciorul, iar Clara a făcut un pas în spate. Pe chipul soțului ei s-a ivit iritarea, nu uimirea cuiva luat prin surprindere.
— Nu face o scenă de față cu străinii, a spus el. Dă-mi geanta.
— Atunci explică-mi, a răspuns Emma. Nu mai târziu și nu în mașină. Acum.
Clara și-a plecat privirea. Thomas s-a uitat la ea, de parcă se aștepta să-i țină partea sau măcar să tacă. Dar ea doar și-a scos rucsacul de pe umăr și l-a pus lângă ea.
— Nu vreau să fiu motivul certei voastre, a spus ea. Mi-ai zis că acasă totul era demult lămurit.
Thomas s-a strâmbat.
— Clara, nu-i nevoie.
Emma nu și-a luat privirea de la el. Cu câteva minute în urmă, intenționase să-i urce pe amândoi în mașina ei, de parcă ar fi fost vorba de o pasageră care avea nevoie de ajutor cu bagajele. Acum se dovedea că îi spusese cu totul altceva despre căsnicia lui.
— Ce anume i-ai spus? a întrebat Emma.
— Nu aici.
— Ai ales deja locul și momentul pentru mine. Ai hotărât că o să vă duc, iar apoi, probabil, o să înțeleg singură totul. Acum răspunde.
Thomas și-a încleștat maxilarul. Clara și-a ridicat rucsacul și s-a îndepărtat spre marginea stației, de parcă voia să-i lase să vorbească fără ea. Dar nici nu putea să plece fără să spună nimic.
— Mi-a spus că locuiți împreună, dar că între voi totul s-a terminat, a rostit ea. Că pur și simplu încă nu hotărâserăți cum să vă separați.
Emma a simțit cum i se umezește palma pe mânerul genții. Nu fiindcă vorbele Clarei ar fi fost neașteptate. Încerca să-și imagineze în ce moment apucase Thomas să-i descrie casa drept un loc în care nu-i mai lega nimic și nu găsea răspunsul.
— Noi n-am discutat despre despărțire, a spus ea.
Clara a dat din cap, dar nu a încercat să se justifice.
— Înțeleg. M-a asigurat că știi de noi.
— De voi? Adică de cât timp?
— Ne-am cunoscut la lac. Înainte de asta, ne scriseserăm, a răspuns Clara după o scurtă pauză. Mi-a spus că nu mai sunteți un cuplu.
Thomas s-a întors spre ea:
— Ajunge.
— Nu, a spus Emma. Tu mi-ai cerut să nu fac o scenă. Ei bine, nu fac. Întreb de cât timp mă minți.
El s-a uitat la drum. Autobuzul plecase deja, iar stația se golea repede. Pe banca alăturată rămăsese o femeie în vârstă, cu o sacoșă, care privea în altă parte și nu se amesteca.
— Am ținut legătura câteva luni, a spus Thomas. Asta nu înseamnă că a fost cine știe ce poveste între noi.
— Dar câteva luni ți-au fost de-ajuns ca să hotărăști în locul meu că mariajul nostru se terminase.
— N-am vrut să te rănesc.
— De aceea mă sunai în fiecare seară și-mi povesteai despre vânt?
Thomas și-a ferit privirea. Nu a răspuns, iar Emma și-a dat seama că nu mai avea rost să scoată cuvinte de la el. Putea să-i spună prietenie, confuzie sau orice altceva. Faptul rămânea simplu: știa ce se întâmpla și, în fiecare seară, alesese să-i vorbească despre pești, nu despre Clara.
— O să-mi chem o mașină, a spus Clara. Nu trebuie să mă duceți nicăieri.
Și-a scos telefonul și s-a îndepărtat spre indicatorul stației. Thomas a făcut o mișcare, de parcă voia să se ducă după ea, dar Emma încă îi ținea geanta. S-a oprit.
— Nu o implica în asta, a spus el.
— Eu n-am implicat-o. Tu ai adus-o aici și ai hotărât că o să mă prefac că totul e în regulă.
Clara a chemat un taxi și i-a dat șoferului adresa. Cât a așteptat, nu a încercat să vorbească cu Emma și nici nu i-a cerut să o ierte. A spus doar o dată că îi părea rău că aflase despre căsnicie într-un asemenea fel. Emma a primit aceste cuvinte fără să răspundă. În clipa aceea, nu voia să o consoleze pe femeia despre care soțul ei alesese să nu-i spună nimic.
Când a sosit mașina, Clara și-a ridicat rucsacul. Thomas nu a condus-o până la ea. Clara s-a uitat la el, de parcă aștepta să spună măcar ceva, dar el a tăcut. Atunci s-a urcat în taxi și a plecat.
— Dă-mi geanta, a repetat Thomas.
Emma a pus-o lângă picioarele lui.
— De aici te descurci singur.
El și-a luat telefonul și a chemat o mașină până acasă. Emma s-a urcat în a ei și a închis portiera. Thomas s-a apropiat de geam, dar ea nu l-a coborât. El a mai stat puțin, apoi s-a îndepărtat spre marginea drumului. Când ea a pornit, el încă aștepta taxiul.
Ajunsă acasă, Emma nu s-a apucat să pună masa. Și-a scos geaca, a pus ibricul la fiert și a lăsat o singură cană pe blat. Thomas a intrat mai târziu, și-a adus geanta în hol și a început să vorbească din prag, de parcă relua o conversație amânată pe durata drumului.
— Nu a fost ceva plănuit, a spus el. Eu și Clara ne-am apropiat acolo. Nu știu ce să fac acum.
— Eu știu ce mi-ai făcut mie. I-ai prezentat căsnicia noastră altei femei ca pe ceva deja încheiat.
— Nu eram sigur că voiam să rămânem împreună.
— Dar te întorceai acasă. Îmi răspundeai la telefon. Puteai să-mi spui că ai îndoieli. În schimb, ai tăcut și m-ai lăsat să trăiesc ca și cum totul ar fi rămas la fel.
Thomas a intrat în bucătărie și s-a așezat. Părea obosit, dar oboseala nu făcea explicația lui mai convingătoare. A spus că îi fusese mai ușor să nu ia o hotărâre până când nu avea să fie nevoit. Emma îl asculta, ținându-și palmele pe cană. Pentru prima dată, l-a auzit recunoscând, fără să dea vina pe excursie sau să se plângă de firea ei dificilă, că pentru el comoditatea fusese mai importantă decât o discuție sinceră.
— Nu-ți cer să hotărăști acum dacă rămânem împreună, a spus ea. Dar în seara asta nu vei dormi în aceeași cameră cu mine. Și mâine nu te vei purta de parcă eu ar trebui pur și simplu să trec peste excursia ta.
— Mă dai afară din casă?
— Îți cer să găsești un loc unde să dormi. Nu e același lucru.
El a încercat să obiecteze că era târziu să caute un hotel, că avea nevoie să se odihnească după drum și că în casă era o cameră liberă. Emma nu a discutat despre locul în care urma să doarmă. Nu avea de gând să mimeze o apropiere pe care nu o simțea, dar nici nu urma să hotărască în locul lui unde să meargă.
Thomas l-a sunat pe Marcus, unul dintre prietenii cu care mergea de obicei la pescuit. Au vorbit pe scurt, iar el l-a întrebat dacă putea să înnopteze la el. Marcus a fost de acord. Thomas și-a scos din geanta de voiaj haine de schimb și încărcătorul, apoi a zăbovit în hol, așteptând ca Emma să-l oprească sau să se îmblânzească.
Nu l-a oprit. După ce ușa s-a închis în urma lui, Emma i-a strâns cana de pe masă și le-a spălat pe amândouă, pe a ei și pe cea lăsată pentru el. Apoi s-a așezat cu telefonul în mână și i-a scris surorii ei, Helen, că Thomas plecase să înnopteze la Marcus și că a doua zi avea să aibă nevoie de ajutor să pună la punct câteva treburi casnice. Helen i-a răspuns că va fi disponibilă.
A doua zi, Thomas s-a întors să-și ia lucrurile rămase. Nu mai era furios, dar nici nu părea să regrete suficient cât să-și ceară iertare. A spus că nu intenționase să-și distrugă familia, că lucrurile dintre el și Clara se complicaseră, apoi a întrebat cât timp îi trebuia Emmei.
— Nu pot să-ți spun când va redeveni totul ca înainte, a răspuns ea. Și nu vreau să rămâi aici deocamdată, așteptând să mă răzgândesc pentru că sunt obosită.
Și-a închiriat pentru câteva zile o cameră în apropiere, fără să promită că asta le va rezolva problemele. Emma nu a discutat cu el despre viitor la telefon. Au căzut de acord doar asupra lucrurilor practice: când își va lua restul lucrurilor și când vor putea vorbi liniștiți despre casă și despre pașii următori.
S-au schimbat și lucrurile mărunte de zi cu zi. Thomas nu o mai suna seara să-i povestească despre vreme, iar Emma nu mai amâna cina în așteptarea lui. Dacă avea nevoie să ia ceva, întreba dinainte. Ea îi răspundea când era pregătită, nu doar pentru că așa se obișnuise.
În casa lor se aflau încă lucrurile cunoscute, iar pe raftul de lângă ușă rămăsese coșul gol pentru cheile lui. Dar acum Thomas nu mai venea ca un om așteptat acasă fără întrebări, ci ca cineva care trebuia mai întâi să stabilească o întâlnire. Emma nu mai numea asta o stânjeneală trecătoare.