Nu ai cumpărat acest apartament ca să-mi impui condiții — l-a pus la punct tăios Marta pe soțul ei.

*

— Nu, Marta, nici nu poate fi vorba de așa ceva — Daniel și-a încrucișat brațele pe piept și a clătinat capul cu încăpățânare.

 

Marta s-a oprit lângă masa din bucătărie cu telefonul în mână. Tocmai încheiase o convorbire cu mama ei, iar postura dreaptă și privirea tensionată și rece arătau clar că nu avea de gând să cedeze.

 

— Este mama mea, Daniel. Apartamentul ei a fost inundat. Vrei să stea trei luni la hotel?

 

Daniel a oftat adânc și și-a mutat privirea spre fereastră. Afară se vedeau noile blocuri din cartierul lor — îngrijit, verde și, la prima vedere, liniștit. Acum cinci ani, când se mutaseră aici din garsoniera lui mică, se simțea un învingător. Acum, acest apartament spațios cu trei camere îi părea tot mai des străin.

 

— Nu sunt împotriva mamei tale — a început el cu grijă, ca și cum ar fi pășit pe gheață subțire. — Dar știi bine că atunci când Clara este prin preajmă, viața noastră se transformă… — s-a oprit, căutând cuvintele, — …într-o tensiune continuă.

 

Marta s-a încruntat.

 

— Tensiune? În ce sens?

 

— Comentează fiecare gest al meu — Daniel a început să numere pe degete. — Mută lucrurile din biroul meu. Îi educă pe copii în felul ei și spune mereu că fac totul greșit. Și îți mai amintește că „partida ideală” pentru tine ar fi fost fiul prietenei ei.

— Daniel, asta a fost acum zece ani! — a exclamat Marta.

 

— Da, și îmi amintesc foarte bine — a zâmbit el amar. — La fel cum îmi amintesc că inginerul nu ar fi „o profesie pentru un bărbat adevărat”. Sau cum a spus că, cu salariul meu, nu voi putea să-ți asigur ție și copiilor un trai decent.

 

Marta și-a mușcat buza. Știa că mama ei putea fi dură și prea directă. Dar acum rămăsese fără locuință și avea nevoie de ajutor.

 

— Daniel, e doar pentru câteva luni. Știi că nu are alte opțiuni.

 

— Dar verişoara ta? Nu are ea un apartament mare?

 

— Este în Spania până la primăvară, ai uitat? — Marta s-a apropiat și i-a atins ușor umărul. — Înțelege, este mama mea. Nu o putem lăsa singură.

 

Daniel i-a îndepărtat mâna blând, dar hotărât.

 

— Îmi pare rău, Marta, dar răspunsul meu este nu. Nu vreau ca Clara să locuiască la noi atât de mult timp. Îmi iubesc familia și vreau să mă întorc acasă acolo unde este liniște. Unde nu trebuie să demonstrez de fiecare dată că sunt demn să fiu soțul tău.

 

În ochii Martei a sclipit iritarea. L-a privit câteva secunde în tăcere, apoi chipul ei s-a împietrit.

 

— Deci confortul tău este mai important decât familia mea? Decât omul care a fost mereu alături de mine? Care m-a ajutat cu restaurantul atunci când tu îl considerai un capriciu?

 

— Marta, hai să nu…

 

— Nu, tocmai despre asta! — vocea ei a vibrat ca o coardă întinsă. — Nu ai cumpărat acest apartament ca să-mi dictezi condiții! Șaptezeci la sută din bani i-am investit eu. În restaurantul pe care tu îl numeai o idee fără sens!

 

În cameră s-a lăsat o pauză grea, apăsătoare. Daniel s-a ridicat încet de pe scaun. Fața i s-a albit, iar în privirea lui a apărut ceva rece și străin.

 

— Am înțeles — a spus el încet. — Acum știu cât de mult apreciezi contribuția mea la familie.

 

S-a întors și a ieșit. După câteva minute, ușa de la intrare s-a trântit.

 

A doua zi, Clara a intrat în apartamentul fiicei sale cu un geamantan mare și câteva genți. Înaltă, cu o coafură îngrijită și o privire severă, evaluatoare, semăna cu o profesoară din vechea școală.

 

— Unde este Daniel? — a întrebat ea, îmbrățișându-și fiica și nepoții.

*

Lucas s-a uitat la sora lui mai mică.

 

— Tata a plecat la unchiul Markus. El și mama s-au certat — a răspuns el.

 

Clara și-a privit fiica întrebător, dar Marta doar a clătinat din cap.

 

— Bunico! — Emma a tras-o de mânecă. — O să stai în camera mea. Am eliberat chiar și o poliță pentru tine!

 

— Mulțumesc, draga mea — a spus Clara blând. — Dar mai bine mă așez în sufragerie.

 

— Nu, mamă — a răspuns ferm Marta. — Totul e hotărât. Tu stai în camera Emmei, iar ea se mută la Lucas.

 

— Pe patul supraetajat! — a adăugat fetița bucuroasă. — Ca în tabără!

 

Marta a zâmbit, dar în interiorul ei creștea neliniștea: Daniel nu răspunsese toată ziua la apeluri.

 

Târziu seara a venit un mesaj:

 

„Deocamdată sunt la Markus. Am nevoie de timp să mă gândesc. Spune-le copiilor că sunt într-o deplasare urgentă.”

 

Marta a simțit cum i se strânge gâtul. În cincisprezece ani de căsnicie nu se mai despărțiseră niciodată așa — într-o ceartă, fără explicații și fără termene. A tastat mult timp răspunsul, ștergând cuvintele unul câte unul, dar în final a scris doar:

 

„Bine. Ai grijă de tine.”

 

Marta aproape că nu dormise. Noaptea trecuse într-o stare de veghe neliniștită: asculta fiecare zgomot din apartament, ca și cum încă ar fi sperat să audă pașii lui Daniel pe hol. Dimineața s-a trezit înaintea tuturor, a făcut cafea și s-a așezat lângă fereastră, privind curtea unde îngrijitorul aduna leneș frunzele ude. Gândurile îi alergau în cerc, revenind mereu la același lucru — cum ajunseseră aici.

 

Clara a apărut în bucătărie în tăcere, parcă încercând să nu tulbure echilibrul fragil. Și-a privit atent fiica, ceașca de cafea neatinsă, și a oftat greu.

 

— A plecat din cauza mea, nu-i așa? — a întrebat fără reproș, dar cu acea sinceritate directă de care Marta se temuse din copilărie.

 

Marta și-a ridicat încet privirea.

 

— Nu doar din cauza ta, mamă. Pur și simplu s-au adunat prea multe.

 

Clara s-a așezat în fața ei, cu mâinile împreunate în poală.

 

— Nu am vrut să vă distrug familia. Am crezut… — s-a oprit, căutând cuvintele, — …că veți face față. Ca întotdeauna.

 

Marta a zâmbit amar.

 

— Am făcut față. Până când am încetat să mai vorbim sincer unul cu celălalt.

 

În acel moment, Emma a scos capul din cameră, urmată de Lucas, încă somnoros. Clara s-a ridicat imediat și a început să se ocupe de ei, revenind parcă în rolul cunoscut de bunică grijulie. Marta privea scena și simțea cum în ea crește iritarea, amestecată cu vinovăție.

 

Mai târziu, nu a mai rezistat și a mers la restaurant. Munca o ajuta întotdeauna să-și pună gândurile în ordine. În sală mirosea a produse de patiserie proaspete și a cafea, iar ospătarii șopteau între ei, pregătindu-se pentru prânz. Aici totul era al ei — de la culoarea pereților până la meniu. Aici simțea siguranța pe care o pierdea acasă.

 

Telefonul a vibrat când verifica livrările. Mesajul era de la Daniel.

*

„Putem vorbi astăzi? Trec pe seară.”

 

Inima i-a tresărit, dar s-a forțat să răspundă calm:

 

„Bine. Copiii vor fi acasă.”

 

Seara, Marta a pus apartamentul la punct de parcă s-ar fi pregătit nu pentru o discuție, ci pentru un examen. Clara simțea tensiunea și, fără să pună întrebări, a propus să iasă cu copiii la o plimbare mai lungă.

 

Când a sunat soneria, Marta a închis ochii pentru o clipă, adunându-și curajul. Daniel stătea în prag, slăbit, cu oboseala adâncită sub ochi. A intrat în tăcere, și-a scos jacheta stângaci, ca un oaspete în propria casă.

 

— Bună — a spus el încet.

 

— Bună — a răspuns Marta.

 

S-au așezat față în față în bucătărie. Tăcerea s-a așternut din nou între ei, dar de data aceasta era diferită — nu explozivă, ci precaută.

 

— Am greșit — a spus primul Daniel. — Nu prin faptul că îmi este greu cu mama ta… ci prin faptul că am plecat trântind ușa. A fost o fugă.

 

Marta a dat din cap încet.

 

— Și eu am greșit când am adus vorba de bani — a recunoscut ea. — Știam că te va răni. Și totuși am spus-o.

 

El a privit-o atent, ca și cum ar fi descoperit ceva nou.

 

— Nu am nevoie de procente și dovezi — a spus el. — Am nevoie să simt că nu sunt un străin în propria mea familie.

 

— Iar eu am nevoie să știu că nu mă pui să aleg între tine și mama mea — a răspuns Marta. — Pentru că este un gen de alegere în care toți pierd.

 

Au tăcut. Apoi Daniel a inspirat adânc.

 

— Am vorbit cu Markus. A propus să o ajute pe Clara să găsească o locuință temporară aproape de el. Sunt dispus să contribui. Dar… — și-a ridicat privirea, — …nu sunt pregătit să trăiesc în tensiune permanentă.

 

Marta a simțit cum ceva din interior începe să se destindă.

 

— Voi vorbi cu mama — a spus ea. — Serios. Fără reproșuri și fără tăceri.

 

În acel moment s-a auzit ușa de la intrare — Clara se întorsese cu copiii. A simțit imediat că ceva se schimbase, după priviri și după ton. Când copiii au intrat în camerele lor, Marta și-a chemat mama în bucătărie.

 

Discuția nu a fost ușoară. Clara s-a apărat, apoi s-a supărat, iar la final a tăcut și și-a coborât privirea.

— Uneori chiar exagerez — a recunoscut ea. — Mi-e teamă să nu devin inutilă.

 

Marta s-a apropiat și a îmbrățișat-o.

 

— Ești necesară. Dar nu cu prețul căsniciei noastre.

 

După o săptămână, Clara s-a mutat într-un apartament mic, dar primitor, nu departe de Markus. Marta a ajutat-o să se instaleze, iar Daniel a reparat prize și a montat mobilierul. Nu le-a făcut relația perfectă, dar le-a redat sentimentul că sunt din nou de aceeași parte.

 

Într-o seară, când copiii dormeau deja, Marta și Daniel stăteau pe balcon cu cești de ceai. Jos, orașul murmura calm.

 

— Crezi că vom reuși? — a întrebat ea încet.

 

Daniel s-a uitat la ea și a zâmbit ușor — sincer, pentru prima dată după mult timp.

 

— Dacă vom vorbi unul cu celălalt înainte de a începe să numărăm procentele — da.