Rescrie apartamentul pe numele meu sau nu ai încredere în mine? — implora soțul viclean.

*

— Aceasta este decizia mea finală, — Clara stătea lângă fereastră, cu brațele încrucișate. Afară se întindea o dimineață cenușie de martie, iar în apartament se așternuse o tăcere densă și tensionată, de parcă aerul putea fi tăiat cu un cuțit.

— Pur și simplu nu înțelegi, — Mark se plimba nervos prin cameră, strângându-și degetele până se albiseră. — Nu fac asta pentru mine, ci pentru noi. Pentru viitorul nostru comun.

— Nu-mi explica pentru cine faci asta, — răspunse rece Clara, fără să se întoarcă. — Apartamentul rămâne pe numele meu. Discuția s-a încheiat.

 

Mark se opri și o privi mult timp. În cinci ani de căsnicie îi învățase fiecare gest, fiecare intonație, fiecare privire. Acum, în fața lui, nu mai era o femeie, ci un zid — drept și de neclintit.

— Bine, — oftă el în cele din urmă. — Vorbim diseară. Întârzii.

 

Clara nu răspunse. Abia când ușa de la intrare se trânti, își permise să expire încet și se așeză pe marginea canapelei, simțind cum tensiunea îi pulsează în tâmple.

 

Acest apartament dintr-un bloc nou de la marginea marelui oraș fusese prima lor locuință. Oficial — comună, în realitate nu chiar. Clara moștenise un apartament vechi de la bunica ei, îl vânduse, adăugase economiile proprii și făcuse un credit ipotecar pentru unul nou, mai spațios. La acea vreme, Mark lucra ca manager într-un salon auto și câștiga puțin. Nu putea ajuta, iar Clara nici nu aștepta — se obișnuise de mult să se bazeze doar pe ea însăși.

 

El promisese să plătească jumătate din rată, dar plățile erau neregulate: când delegații, când reparații urgente la mașină, când prime întârziate. Clara nu protesta — salariul ei de contabil era suficient ca să ducă totul singură.

 

Iar acum, după doi ani, Mark vorbise brusc despre trecerea apartamentului pe numele amândurora.

„Suntem o familie, Clar — îi spunea, privindu-o cu ochii lui căprui. — Nu ai încredere în mine?”

*

Avea încredere. Dar în insistența lui era ceva neliniștitor, lipicios, care nu îi dădea pace.

 

— Am impresia că ascunde ceva, — spuse Clara, amestecând cafeaua într-o mică cafenea de lângă serviciu.

Sofia, prietena ei din școală, o asculta atent, fără să o întrerupă.

— De ce crezi asta? — întrebă ea, ridicând o sprânceană.

— Intuiție, — oftă Clara. — În ultimele luni e foarte tensionat. Apeluri constante, veniri târzii, iar acum și povestea asta cu apartamentul.

— Poate e doar vârsta? O criză, totuși are treizeci și cinci de ani, — zâmbi Sofia.

— La treizeci și cinci? — Clara zâmbi amar. — Nu, e altceva. Spune că vrea să pornească o afacere și îi trebuie o cotă din apartament ca garanție.

— Și nu-l crezi?

— Îmi amintesc prea bine cum acum doi ani „deschidea” un magazin online, — zâmbi ironic Clara. — L-am ajutat chiar și cu bani. Doar că magazinul nu a apărut niciodată.

 

Sofia se încruntă.

— Dar dacă are datorii?

— Datorii? — repetă Clara.

— Da. Poate a luat credite și acum caută cu ce să se acopere?

 

Gândul acesta o străpunse pe Clara ca un ac rece.

— Nu cred, — spuse ea, dar neliniștea deja se mișca înăuntrul ei.

 

Când se întoarse acasă, simți imediat că ceva nu e în regulă. Trecu prin camere — totul părea la locul lui, dar în dormitor ușa dulapului era întredeschisă. Pe raftul unde ținea documentele era un gol.

 

Inima i se strânse dureros. Clara verifică secreterul — dosarele, pașapoartele, totul era acolo. Dar ceva lipsea și ea simțea asta în piele.

 

În acel moment, ușa de la intrare se trânti.

— Clar, ești acasă? — strigă vesel Mark, intrând cu pungi de la magazin. — M-am gândit să gătesc cina!

 

Clara îl privea și vedea cât de forțat de degajat se comporta, cât de larg îi era zâmbetul.

— Ce ai luat din dulapul din dormitor? — întrebă ea pe un ton egal.

 

El se opri doar pentru o clipă.

— Căutam fotografii, — răspunse repede. — Voiam să verific ceva.

— Ce anume?

— Prostii, — făcu el un gest cu mâna. — Apropo, azi m-am întâlnit cu un vechi prieten, e o oportunitate bună…

 

Vorbea despre investiții, dar Clara nu-l mai asculta. Vedea cum îi tremură degetele. Mințea.

 

A doua zi, Clara își luă liber. De îndată ce soțul plecă, începu să caute. Și curând găsi — un bon de la o casă de amanet. Sumă: 175 de mii de ruble.

 

Se repezi la casetă. Inelul cu safir, moștenit de la bunica ei, dispăruse.

 

Telefonul sună.

— Doamna Clara Nikolaevna? — se auzi o voce masculină. — Sunt Paul de la banca „Otkritie”. Am dori să clarificăm dacă intenționați să achitați restanța de pe cardul de credit.

— Nu am niciun card la banca dumneavoastră, — răspunse ea precaut.

— Îmi cer scuze, sunteți soția lui Mark Andreevici Voronin?

— Da.

— Atunci este important să știți: pe numele lui este emis un card cu un plafon de 300 de mii de ruble. Restanța este suma integrală, plus dobânzi și penalități. Totalul de plată este de 347 de mii.

— Când a fost deschis cardul?

— În septembrie anul trecut.

 

Aproape o jumătate de an. O jumătate de an de minciuni.

— Mulțumesc, — spuse încet Clara și închise.

*

Mark a tăcut mult timp. Prea mult pentru un om fără vină. Stătea aplecat, răsucea marginea jachetei în mâini și evita privirea Clarei, de parcă spera că, dacă nu o privește, realitatea se va destrăma de la sine.

 

— Nu am vrut să afli așa, — spuse în cele din urmă, răgușit. — Mă tot pregăteam să-ți spun. Sincer.

 

— Când? — întrebă Clara calm. Calmul acesta era înșelător, întins ca un fir subțire. — Când banca ar fi dat în judecată? Sau când ar fi venit recuperatorii?

 

El ridică brusc capul.

— Aș fi rezolvat totul.

 

— Cum ai „rezolvat” magazinul online? — Clara se aplecă ușor înainte. — Sau cum ai „rezolvat” inelul bunicii mele?

 

Mark tresări, ca și cum ar fi fost lovit.

— Îl voi răscumpăra, — spuse repede. — Jur. E temporar. Trebuia doar să închid o datorie, ca să nu crească dobânzile.

 

— O datorie? — Clara zâmbi scurt, amar. — Sunt mai multe decât crezi. Am verificat totul.

 

Împinse mapa spre el. El o deschise și se albise. Extrase, contracte, cifre — fapte seci, fără emoții, împotriva cărora nu existau scuze.

 

— Îți dai seama ce ai făcut? — întrebă ea mai încet. — Nu doar că ai mințit. Pas cu pas ai pregătit terenul ca să-mi pui casa în pericol.

 

— Casa noastră, — corectă el mecanic.

 

— Nu, Mark, — Clara clătină încet din cap. — A mea. Și știai foarte bine asta.

 

El sări în picioare.

— Sunt cu spatele la zid! — izbucni. — Crezi că îmi e ușor? Apelurile, amenințările, frica permanentă… Doar căutam o ieșire!

 

— Ieșirea este adevărul, — răspunse ea fără să-și ridice vocea. — Nu să mă tragi după tine.

 

Se lăsă o pauză. Mark se plimbă prin bucătărie, se opri la fereastră, apoi se întoarse brusc.

— Dacă achit tot… — începu el. — Dacă rezolv datoriile, îmi mai dai o șansă?

 

Clara îl privea atent, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Își amintea cum râdea cu el până la lacrimi, cum credea fiecare cuvânt, cum închidea ochii la micile neconcordanțe, spunându-și că așa e într-o căsnicie.

 

— Îți voi da o șansă, — spuse ea în cele din urmă. — Dar nu așa cum vrei tu.

 

El încremeni.

— Mâine mergi la bancă și faci restructurarea. Vin cu tine. Apoi vinzi mașina. După aceea răscumpărăm împreună inelul. Și niciun credit fără știrea mea. Niciunul.

 

— Dar apartamentul? — întrebă el încet.

 

Clara se ridică.

— La apartament nu te mai întorci, — spuse calm. — Cel puțin deocamdată. Vei sta la mama ta. Am nevoie de timp. Și tu la fel.

 

— Mă dai afară? — în vocea lui se strecură o urmă de resentiment.

 

— Mă salvez pe mine, — răspunse ea. — Și poate pe tine. Dacă vrei cu adevărat să repari ceva.

 

Mark se prăbuși pe scaun. Umerii i se lăsară.

— Sunt de acord, — spuse cu greu. — Cu tot.

 

A doua zi chiar au mers la bancă. Apoi la casa de amanet. Inelul se întoarse în casetă, dar nu mai încălzea sufletul ca înainte. Devenise un memento.

 

După o săptămână, Mark se mută. Apartamentul se umplu de o liniște neobișnuită — nu apăsătoare, ci curată. Clara dormi liniștită pentru prima dată după mult timp.

 

După trei luni, el sună.

— Am achitat tot, — spuse el. — A mai rămas ultima rată.

 

Clara îi mulțumi și închise. În aceeași seară își scoase verigheta și o așeză lângă inelul bunicii. Nu din răutate, nu din supărare — ci din claritate.

 

Înțelese cel mai important lucru: încrederea nu sunt rugăminți și jurăminte. Sunt fapte. Iar apartamentul ei, viața ei și viitorul ei nu le va mai trece niciodată pe numele nimănui.