— Nu am nevoie de un copil străin, fă testul ADN — a spus tăios soțul, iar aceste cuvinte, ca un cuțit, au tăiat realitatea lor obișnuită în două.

*

— Nu mai pot, Anna! Înțelegi? Nu mai pot! — Maria frământa convulsiv marginea feței de masă, evitând cu încăpățânare privirea surorii sale, de parcă s-ar fi temut că, dacă îi întâlnește ochii, va izbucni definitiv în plâns.

 

— Calmează-te, — a spus blând Anna, împingând cu grijă spre ea ceașca de ceai fierbinte. — Spune totul pe rând, de la început. Ce s-a întâmplat?

 

— Thomas cere un test ADN, — Maria și-a ridicat ochii înroșiți, plini de lacrimi. — Spune că copilul… că nu este al lui. Îți dai seama? Șapte ani de căsnicie, iar el… el…

 

Vocea i s-a frânt trădător, iar cuvintele s-au pierdut în liniștea bucătăriei. Afară burnița, iar șuvoaie subțiri se prelingeau pe geam, de parcă și cerul ar fi împărtășit durerea ei.

 

— Ce ticălos, — a șoptit Anna, dând ceașca la o parte. — De unde i-a venit ideea asta?

 

— Spune că Lucas nu seamănă cu el. Că ochii nu sunt la fel, bărbia e străină, — Maria și-a șters lacrimile cu degete tremurânde. — Iar aseară a venit beat și a spus… a spus că vrea să verifice totul oficial.

 

Thomas Berger s-a considerat întotdeauna un om rațional. Era obișnuit să analizeze totul, să calculeze, să nu se lase pradă emoțiilor. Așa era și la serviciu — ajunsese șef de departament într-o mare companie de construcții — și în viața personală. Credea doar în ceea ce putea fi demonstrat.

 

De aceea, când colegul său Victor, la prânz, într-o cafenea mică, a început să povestească despre un bărbat care crescuse ani la rând copilul altuia, Thomas doar a zâmbit ironic.

 

— Hai, lasă, — a făcut el un gest cu mâna. — De unde scoți asemenea povești?

 

— Nu mă crezi? Caută pe internet, — a râs Victor, ștergându-și mâinile cu un șervețel. — E o statistică foarte reală. Apropo, Lucas al tău e copia fidelă a vecinului vostru, Alexandru. Același nas, aceleași gropițe.

 

Atunci Thomas a glumit și nu a dat importanță. Dar vorbele colegului i s-au înfipt în minte. Iar o săptămână mai târziu, răsfoind fotografiile de familie pentru un album nou, a început brusc să privească chipul fiului său — de parcă îl vedea pentru prima dată.

 

Lucas era blond, iar Thomas avea părul închis la culoare. Băiatul avea ochii verzi, ca Maria, iar el îi avea căprui. Iar bărbia… puțin mai ascuțită decât a lui.

 

„O prostie”, și-a spus atunci. Dar câteva zile mai târziu, întâlnindu-l pe vecinul Alexandru în curte, a început fără să vrea să compare: culoare asemănătoare a părului, aceeași privire, trăsături apropiate.

 

Mai târziu, la o petrecere de firmă, stând de vorbă cu Michael de la contabilitate, care lucrase cândva ca expert medico-legal, Thomas a auzit cuvinte care au semănat îndoiala definitiv.

 

— Crede-mă, — a spus Michael, respirând greu a alcool, — am văzut destule cazuri în care tatăl nu era deloc cel biologic.

 

După asta, Thomas nu a mai putut dormi liniștit. Își amintea cum, cu ani în urmă, plecase la cursuri, iar Maria îi spusese că Alexandru ajutase la o țeavă spartă. Cum râdeau împreună la ziua lui Lucas, stând prea aproape unul de altul pe balcon.

*

Treptat, în mintea lui s-a construit o întreagă teorie — logică, convingătoare și otrăvitoare, care îi distrugea totul în jur.

 

Iar apoi, într-o seară, după o zi grea și câteva pahare, Thomas a explodat:

 

— Nu am nevoie de un copil străin. Fă testul ADN.

 

— Cum a putut să spună așa ceva? — Anna a sărit de pe scaun și a început să se plimbe prin bucătărie. — Șapte ani împreună și să șteargă totul așa…

 

Anna s-a oprit brusc și și-a privit sora de parcă abia atunci și-ar fi dat seama cât de goală devenise pe dinăuntru.

 

— Și ce i-ai răspuns? — a întrebat mai încet.

 

Maria a clătinat din cap.

 

— Nimic. Stăteam acolo și nu puteam scoate niciun cuvânt. Ca și cum aș fi fost lovită. El vorbea, iar eu mă gândeam doar la un lucru: cum omul cu care ți-ai împărțit viața te poate transforma, într-o clipă, într-o străină.

 

A doua zi, Thomas a acționat rece și metodic, ca la serviciu. A sunat la clinică, a clarificat condițiile, termenele, costurile. A pus totul în ordine, de parcă nu era vorba despre familia lui, ci despre verificarea unui raport. Maria îl privea în tăcere — pentru prima dată după mulți ani, el nu o privea în ochi.

 

— E rapid, — a spus el, închizându-și geaca. — În câteva zile va fi totul clar.

 

— Și dacă totul e clar deja? — a întrebat ea încet. — Dacă te înșeli?

 

Thomas a încremenit o secundă, apoi s-a întors.

 

— Atunci îmi voi cere scuze, — a spus sec și a ieșit, trântind ușa.

*

Maria s-a așezat pe marginea canapelei și, pentru prima dată după mult timp, a plâns nu de supărare, ci de umilință. O durea nu atât pentru ea, cât pentru Lucas, care seara a alergat la ea cu un desen și a spus vesel: „Suntem toți împreună”.

 

În ziua testului, Thomas își ținea fiul de mână, evitând să-l privească. Lucas vorbea despre școală și despre înghețată, fără să înțeleagă de ce tata e atât de încordat. Maria mergea lângă ei și simțea cum în piept i se ridică o frică rece — nu de rezultat, ci de faptul că până și adevărul putea fi neputincios.

 

Răspunsul a venit după patru zile.

 

Thomas a deschis scrisoarea seara, singur, în bucătărie. A citit rândurile de câteva ori, ca și cum nu ar fi crezut literele. Apoi s-a așezat și a privit fix peretele. În cameră era o liniște apăsătoare.

 

Maria a intrat fără să întrebe. Știa deja — după chipul lui.

 

— Ei? — a întrebat calm.

 

Thomas și-a ridicat încet privirea.

 

— E al meu, — a spus răgușit. — Sută la sută.

 

Între ei s-a lăsat o tăcere grea.

 

— Și acum ce urmează? — Maria și-a încrucișat brațele. — Să aștept scuze?

 

El a făcut un pas spre ea, dar s-a oprit.

 

— Eu… eram sigur, — a murmurat. — Totul se lega. Nu mai puteam trăi cu îndoiala asta.

 

— Iar eu trebuia să trăiesc cu acuzația? — pentru prima dată și-a ridicat vocea. — Îți dai seama ce ai făcut? Ai distrus ceva construit ani la rând. Nu cu testul. Ci cu neîncrederea ta.

 

Thomas s-a prăbușit pe scaun.

 

— Iartă-mă, — a spus într-un târziu.

 

Maria l-a privit mult timp, fără lacrimi.

 

— Nu te-ai înșelat, Thomas, — a spus încet. — Ai făcut o alegere.

 

După o săptămână, el și-a strâns lucrurile. Lucas plângea, iar Maria își ținea fiul în brațe și îi spunea că uneori adulții se frâng — în tăcere, fără strigăte.

 

Thomas a plecat cu sentimentul că dovedise cel mai important lucru — prea târziu. Iar Maria, pentru prima dată după mult timp, a simțit o ușurare ciudată și înfricoșătoare: adevărul poate fi puternic, dar respectul este mai important decât orice analiză.