— Deci nu am dreptul la cuvânt? Atunci bani NU veți vedea! — soacra a încremenit când am lovit masa.

*

Anna stătea pe marginea canapelei, de parcă ar fi fost o coardă întinsă. Sub ea — tapițeria scumpă, cumpărată din banii ei, pe care Helen Mayer o numea de trei luni „gust de bâlci”.

Victor, în schimb, era tolănit în fotoliu, cu picior peste picior, spărgând semințe. Arăta ridicol — tată a doi copii, treizeci și opt de ani, comportament de adolescent de cartier.

 

— Ei, Annuța — a spus ironic Helen, trântind oala cu supă pe masă, — eu și Victor am discutat și am decis: vindem mașina ta. Tu ai serviciul aproape, iar Clara trebuie să ajungă la clinică. Nu o să meargă gravidă cu transportul public, nu?

„Am discutat”, a repetat Anna în gând.

— Deci sunt ca un câine de curte: în lesă și unde arătați.

 

— M-ați întrebat pe mine? — a spus calm, privind-o direct.

 

— Ce rost are să întrebăm — a pufnit Helen. — La noi în familie, dacă cineva are nevoie, toți ajută. Așa mi-am crescut fiul. Tu doar la tine te gândești…

 

Victor, fără să-și ridice ochii din telefon, a murmurat:

 

— Anna, înțelegi… Clara e însărcinată, îi e greu. Nu va fi pe termen lung. O să returnăm totul.

 

— Veți returna? — Anna a zâmbit ironic. — Pe hârtie? Sau ca împrumutul pentru mobila de bucătărie, care de cinci ani stă la mama ta sub numele de „ajutor pe termen lung”?

 

— Ce fel de om ești?! — a izbucnit Helen. — Eu nu-ți sunt dușman! Sunt mamă! Ar fi trebuit să oferi singură ajutor, nu să stai cu aer de prințesă jignită!

 

Anna s-a ridicat. Fără lacrimi. Fără țipete. Era doar obosită să tacă. De prea mult timp suporta cum această familie îi taie aripile „din grijă”.

A intrat în dormitor, iar în bucătărie au început imediat șoaptele:

 

— Chiar s-a supărat? — a spus Helen tare.

 

— Anna, nu exagera — a zis Victor. — Mamă, poate n-ai spus bine…

 

— Am spus ca o mamă! Dacă nu înțelege, înseamnă că e străină. Nu se potrivește în familie.

 

După câteva minute, Anna a ieșit cu actele mașinii și le-a pus pe masă.

 

— Așadar. Mașina e pe numele meu. Apartamentul, moștenire de la bunica. Atât este contribuția mea la „planurile voastre de familie”.

 

— Distrugi totul pentru o bucată de fier?! — a strigat Helen.

*

— Nu. Din cauza voastră — a răspuns calm Anna. — Din cauza controlului tău și a pasivității tale, Victor.

 

— Anna, stai puțin… — s-a bâlbâit el. — Am vrut doar să o ajutăm pe Clara…

 

— Ajut-o cu garajul tău și cu mașina ta din două mii trei — a spus ea zâmbind amar. — Taxiurile există.

 

Helen a lovit lingura de farfurie.

 

— Nu ești soție, ești contabil! Numai proprietăți și acte! Fără suflet, fără conștiință!

— Iar voi aveți doar milă? — a replicat Anna. — Doar că mereu pe banii mei.

 

Anna a intrat în baie și a trântit ușa. Înăuntru totul tremura. Nu de frică — de hotărâre.

 

Anna a ridicat încet privirea. De data aceasta fără nesiguranță. În ea era o liniște ciudată, ca și cum decizia fusese luată demult.

 

— Da, am dormit bine — a spus calm. — Și tocmai de aceea vreau să mă ascultați.

 

Helen s-a încordat, așteptând scuze sau furie. Nu au venit.

 

— Nu voi mai participa la discuții în care viața mea este împărțită fără mine — a continuat Anna. — Azi depun actele pentru separare. Iar Victor se mută la tine.

*

— Tu… ce ai spus?! — a pălit Helen.

 

Victor a apărut din bucătărie, pierdut.

 

— Anna, nu poți fi serioasă…

 

— Sunt mai serioasă ca niciodată — a spus ea. — Ai ales tăcerea. Continuă cu ea.

 

— Dar suntem familie…

— Familie înseamnă să nu sacrifici unul pentru confortul altora — a răspuns Anna. — La noi au fost doar calcule.

 

După o săptămână, Victor și-a luat lucrurile. Fără scandal.

După o lună, Anna a vândut mașina — din propria alegere.

 

Pentru prima dată, viața ei nu mai era subiect de consiliu familial.