— „Ești tânără, nu înțelegi nimic, apartamentul este acum al nostru!” — au declarat socrii. Iar soțul m-a trădat într-o clipă.

*

Alice stătea la masa din bucătărie, privind absent morcovul pe care încerca să-l taie. Părea că până și legumele îi cunoșteau slăbiciunile: se rupeau, alunecau de sub cuțit, iar bucățile ieșeau strâmbe, ca viața ei — nici rotundă, nici colțuroasă, dar sigur nu dreaptă.

 

— Iar te chinuiești cu mâncarea? — a spus cu un zâmbet prefăcut Nina Laurent, soacra, uitându-se în oală. — Morcovii trebuie să fie drepți, ca soldații, iar ai tăi… ca bolnavii după spital.

Alice și-a încleștat maxilarele. Ar fi vrut să răspundă, dar lângă ea stătea Antoine, soțul ei, cu expresia obișnuită „numai mama să nu se supere”. Nici măcar nu și-a ridicat privirea din telefon.

 

— Nina, nu toți se nasc cu talent culinar — a spus Alice sec, hotărâtă că e timpul să traseze măcar din când în când niște limite.

 

— Alice, de ce ești atât de dură? — a intervenit imediat Antoine, atingând vinovat ecranul. — Mama doar dă un sfat.

 

Un sfat? Și-a amintit cum a fost „sfătuită” toți acești șapte ani: cum să țină lingura, cum să spele „corect” și cum „o femeie trebuie să fie recunoscătoare că a fost luată de soție”.

 

Nina Laurent a dat ochii peste cap:

 

— A, da. Ție nimic nu-ți convine. Nici borșul, nici apartamentul mic. Alții trăiesc bine… iar voi tot în chirie, ca niște sărăntoci.

 

Cuvântul „sărăntoci” a ars-o pe Alice mai tare decât o palmă. Știa: discuția nu se va opri în bucătărie. Era mereu despre mai mult — locul ei în familie, valoarea ei, acel etern „ești străină aici”.

 

Și totuși, în seara aceea totul s-a schimbat. Telefonul a sunat, iar Alice a auzit vocea notarului: „Sunteți unica moștenitoare a apartamentului bunicii dumneavoastră. Suprafața — șaptezeci de metri pătrați, centrul orașului. Valoarea de piață este de aproximativ zece milioane”.

 

I s-a învârtit capul. Șapte ani de umilințe și o locuință mică închiriată — și, dintr-odată, spațiu. O casă a ei. Teritoriul ei. Fără miros de chiftele străine și fără critici nesfârșite.

 

Dar bucuria a fost scurtă. Chiar a doua zi, în bucătărie, a avut loc primul „consiliu de familie”.

 

— Zece milioane este o sumă serioasă — a spus Victor Martin, socrul, dregându-și vocea ca și cum ar fi urcat la tribună. — Acum ești parte din familia noastră. Asta înseamnă că și apartamentul trebuie să lucreze pentru familie.

 

Alice l-a privit direct.

 

— Îmi pare rău, dar acesta este moștenirea bunicii mele. Moștenirea mea.

 

Nina Laurent a ridicat mâinile:

 

— Doamne, ce vorbești? Ce „a ta”? Suntem o familie! Iar familia trebuie să fie unită. Eu și Victor știm mai bine cum să gestionăm o asemenea proprietate. Ești încă tânără, neexperimentată.

*

Antoine și-a coborât privirea.

 

— Poate mama are dreptate…

 

Aceste cuvinte au rănit-o pe Alice cel mai tare. Nu atacul soacrei, nu presiunea socrului — ci acel „poate”.

 

— Deci „mama are dreptate”, da? — vocea lui Alice a tremurat. — Iar eu ce sunt atunci?

 

Antoine s-a ridicat, încercând să calmeze situația:

 

— Alice, exagerezi. Doar… trebuie să ne gândim.

 

Victor Martin a zâmbit superior:

 

— Fetițo, înțelegi că dacă ne dai apartamentul, îl putem schimba pe două? Unul pentru voi, unul pentru noi. Totul e corect.

 

Alice a zâmbit amar:

 

— Corect? Asta numiți voi corect? Nici măcar un ceainic nu aveam voie să-mi cumpăr, iar acum vreți să împărțiți apartamentul?

 

Nina Laurent a început să plângă teatral:

 

— Doamne, te-am primit ca pe o fiică, iar tu… ne-ai trădat.

 

Alice nu a mai rezistat. S-a ridicat brusc, iar scaunul a căzut zgomotos pe gresie:

 

— Ca pe o fiică? M-ați umilit ani la rând. Și dacă pentru voi sunt „străină”, atunci și apartamentul este străin pentru voi.

 

S-a lăsat o liniște în care se auzea ceasul de pe perete. Antoine privea pierdut când la mamă, când la soție.

 

— Antoine — a spus Alice ferm — dacă acum nu spui de partea cui ești, consideră că totul s-a terminat.

 

El a înghițit în sec. Umerii i-au căzut neputincioși.

 

— Probabil… mama are dreptate.

 

Aceste cuvinte au fost lovitura finală. Alice a înțeles: căsnicia lor nu s-a destrămat din cauza apartamentului, ci pentru că lângă ea nu fusese un bărbat, ci un băiat ascuns mereu în spatele mamei.

 

A tras adânc aer în piept.

 

— Bine. Atunci apartamentul rămâne al meu. Iar noi doi, Antoine, nu mai existăm.

 

Pentru prima dată după șapte ani, Alice a simțit că stă pe propriile picioare. Chiar dacă tremurau, chiar dacă pământul se clătina — era pământul ei.

 

A ridicat scaunul și l-a pus la loc. Și a observat că morcovii din oală nu mai arătau ca niște bucăți rupte, ci ca niște soldați după o luptă lungă și grea.

 

*

Alice a ieșit din bucătărie încet, aproape solemn, de parcă se temea că o mișcare bruscă ar putea distruge hotărârea fragilă care tocmai prinsese contur în ea. În dormitor a închis ușa și s-a sprijinit de ea cu spatele. Inima îi bătea atât de tare încât i se părea că se aude dincolo de perete.

 

Din bucătărie veneau voci înfundate. Nina Laurent șoptea iritat, Victor Martin răspundea aspru, iar Antoine tăcea. Acea tăcere durea mai tare decât orice strigăt. Altădată, Alice căuta în ea îndoială, speranță, măcar o umbră de protecție. Acum — nimic.

 

A scos valiza cu care venise cândva în apartamentul închiriat, convinsă că începe o viață nouă. Lucrurile se așezau fără grabă: documente, haine, laptopul, o cană veche cu toarta ciobită — singurul lucru rămas de la bunica ei. Restul a rămas în dulap, ca și cum nu i-ar fi aparținut niciodată.

 

Când a ieșit, în bucătărie s-a făcut liniște. Nina Laurent stătea cu fața împietrită, Victor Martin privea masa, iar Antoine s-a ridicat, ca și cum s-ar fi trezit prea târziu.

 

— Unde pleci? — a întrebat el răgușit.

 

— Acolo unde nu sunt împărțită — a răspuns calm Alice. — Și unde nu se decide în locul meu.

 

— Alice, așteaptă — a făcut el un pas. — Hai să vorbim fără emoții.

 

Ea l-a privit lung, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.

 

— Șapte ani am vorbit. De fiecare dată fără emoții. Doar că fără vocea mea.

 

Nina Laurent s-a ridicat brusc:

 

— Vezi, Antoine? Ți-am spus eu. Cum au apărut banii, și-a arătat adevărata față.

 

Alice nici măcar nu s-a întors.

 

— Adevărata mea față este a cuiva care nu mai acceptă să fie frânt — a spus ea încet.

 

A ieșit, închizând ușa cu grijă. Pe scară mirosea a umezeală și a mâncare. Alice a coborât, simțind cum, cu fiecare pas, tensiunea îi părăsește umerii, spatele, respirația. Afară era răcoare, iar frigul acesta o limpezea.

 

Prima noapte a petrecut-o într-un mic hotel, lângă apartamentul bunicii. Pereți vechi, pat scârțâitor, zgomotul rar al mașinilor — și o liniște ciudată. Nu a plâns. Lacrimile rămăseseră acolo, în bucătărie, împreună cu așteptările altora.

 

După o săptămână, Alice se afla deja în apartamentul gol. Lumina soarelui cădea pe pereții goi, iar tăcerea era diferită — nu apăsătoare, ci vie. A deschis ferestrele și, pentru prima dată, a zâmbit sincer.

Antoine a sunat. La început des, apoi tot mai rar. Mesajele au devenit scurte, scuzele formale. Într-unul a scris: „Nu am vrut să se ajungă aici”. Alice a citit și a șters. Nu mai conta ce a vrut. Conta ce a ales.

 

A cumpărat un ceainic nou, simplu, alb. L-a pus pe aragaz, și-a făcut ceai și s-a așezat lângă fereastră. Orașul își trăia viața, iar în viața aceea exista, în sfârșit, loc și pentru ea.

 

Alice a ridicat cana, a băut o înghițitură și a simțit o ușurare stranie. Nu fericire. Libertate. Și asta era suficient pentru a începe din nou, după propriile reguli.