— Unde este cina, de ce masa e goală? — a rămas uluit soțul.

*

— Acolo unde sunt și banii tăi! — a răspuns tăios soția.

 

— Ei, ce avem astăzi? Cu ce mă vei bucura, nevastă? Vai, ce foame mi-e! Aș mânca un bou întreg acum! — Mark a năvălit zgomotos în apartament, întors de la serviciu.

Era convins că soția lui, care se întorcea mereu mai devreme decât el, era deja acasă și, ca de obicei, gătea în bucătărie așteptându-l. Așa fusese întotdeauna și nimic nu ar fi trebuit să fie diferit azi.

Dar când Mark a intrat în bucătărie și i-a văzut chipul Annei, a înțeles că în seara aceea nu va exista cină. Și că un scandal era inevitabil.

 

— Unde este cina, Anna? Ce s-a întâmplat? De ce masa e goală? — a întrebat el, încă nevrând să creadă că e ceva grav.

 

Anna stătea la masa din bucătărie, mai întunecată decât un nor de furtună. Era îmbrăcată în aceleași haine cu care plecase dimineață la serviciu — un costum de birou de culoarea ocrului și o cămașă deschisă la culoare. Dintr-un motiv ciudat și încă necunoscut soțului ei, nu se schimbase în halatul comod de casă, așa cum făcea mereu când se întorcea, și care îi venea atât de bine.

 

Pe masa aproape goală se afla doar o sticlă de vin roșu sec, pe care Anna o cumpărase cu câteva luni în urmă din supermarket, când făceau împreună cumpărături pentru viitorul An Nou.

 

— Am șampanie, am și lichior, dar vin nu am. Și dacă într-o zi, după o zi grea de muncă, mi se face poftă de un pahar, ce-i cu asta? — gândea Anna cu voce tare, punând sticla în coș.

— Ia și cinci! Crezi că mă opun? Știi bine, pentru mine e totuna. Eu prefer berea — îi răspunsese atunci soțul.

 

Sticla fusese desfăcută, iar vinul turnat într-un pahar pe care Anna, judecând după toate aparențele, nu îl umplea pentru prima oară.

Dar ceea ce l-a surprins și mai mult pe Mark a fost mirosul de fum de țigară din bucătărie. Și asta după ce, cu cinci ani în urmă, Anna renunțase la acest obicei prost. Definitiv și fără întoarcere.

 

Mark a privit-o cu teamă, temându-se de ceea ce avea să urmeze.

Anna și-a întors încet capul spre soțul intrat și, aruncându-i o privire disprețuitoare, a spus:

 

— Cina e acolo unde sunt și banii tăi, dragule!

 

— Anna, s-a întâmplat ceva? — Mark a încercat o altă abordare și, uitând de cină, a vrut să afle cauza acestui comportament atât de neobișnuit al soției sale, de obicei atât de amabile.

— S-a întâmplat ceva? — păru ea surprinsă. — La mine nu. La tine, cel mai probabil, da. Pentru că de mâine nu mai locuiești aici. Și vei începe să te obișnuiești cu noul tău statut — cel de bărbat divorțat.

*

Mark a zâmbit mai întâi — scurt, nervos, ca și cum nu ar fi auzit o amenințare, ci o glumă nereușită.

 

— Ce vorbești, Anna… — și-a trecut mâna prin ceafă. — Ai băut prea mult. Hai să lăsăm dramele. Sunt obosit.

 

Ea a tras încet din țigară, a scuturat cenușa într-o farfurioară și abia apoi a răspuns:

 

— Obosit? Interesant. Știi cât de obositor este să acoperi ani la rând găuri despre care soțul tău nici măcar nu bănuiește?

 

El s-a încruntat, s-a apropiat și i-a privit fața, de parcă spera să o vadă pe femeia de altădată — cea care se învârtea pe lângă aragaz și îl întreba dacă îi este foame.

 

— Despre ce vorbești, de fapt?

 

Anna a pus paharul pe masă. Sticla a sunat sec — ca un punct la sfârșitul unei propoziții.

 

— Azi am fost la bancă, Mark.

— Și?

— Și am aflat că din contul nostru comun, în ultimele șase luni, a dispărut o sumă cu care se putea cumpăra o mașină.

 

El a încremenit. Doar o clipă. Dar pentru ea a fost suficient.

 

— Mi-ai umblat prin telefon? — a întrebat el tăios.

— Nu. Doar că, în sfârșit, am deschis ochii.

 

Camera părea să se micșoreze. Aerul s-a îngroșat, îmbibat cu vin, fum și adevăr, de care nu mai era scăpare.

 

— E ceva temporar — a început el grăbit. — O să returnez totul. Doar că a fost o perioadă grea…

— Pentru tine, da — l-a întrerupt Anna. — Pentru mine, se pare, una obișnuită. Să muncesc, să plătesc, să cred și să tac.

 

S-a ridicat. Încet. Sigur. Fără isterie, fără lacrimi — doar oboseala care îi apăsa oasele.

 

— M-am săturat să fiu decorul vieții tale, Mark. M-am săturat să fiu cea la care „totul e bine”, chiar și atunci când totul se prăbușește.

 

— Mă dai afară din cauza banilor? — a zâmbit el răgușit.

 

Anna s-a apropiat de dulap, a scos un dosar pregătit dinainte și l-a pus pe masă.

*

— Din cauza minciunii. Banii sunt doar dovada.

 

El a deschis dosarul. Documente, extrase, cerere. Totul ordonat, sobru. Așa cum știa ea să facă.

 

— Ai decis totul dinainte… — a șoptit el.

 

— Da. Azi. Când am înțeles că pentru tine cina e mai importantă decât adevărul.

 

Ea s-a uitat la ceas.

 

— Ai o noapte să-ți strângi lucrurile. Dimineață schimb încuietorile.

 

Mark a tăcut mult timp. Apoi a dat încet din cap, de parcă îmbătrânise brusc cu câțiva ani.

 

— Nu credeam că ești capabilă de așa ceva.

Anna a zâmbit slab.

 

— Nici eu nu credeam. Dar știi ceva… se pare că sunt capabilă de mai mult.

 

A deschis fereastra. Aerul rece a alungat fumul. Undeva jos vuia orașul — indiferent, viu, real.

 

Anna și-a turnat ultimul pahar, dar nu a băut. Doar stătea și privea în întuneric, unde, în sfârșit, nu mai era loc pentru frică, ci pentru liniște.

 

Și în acea liniște, pentru prima dată după mulți ani, se simțea împăcată.