— O parte din acest apartament mi se cuvine prin lege — a declarat sfidător soacra.

— Ce înseamnă asta? — Marie s-a oprit în prag, privind valizele din colțul sufrageriei.

— Marie, nu te îngrijora, e doar pentru puțin timp — Eric a schimbat nervos greutatea de pe un picior pe altul, clar pregătindu-se de furtună.

— Pentru puțin timp? — vocea lui Marie a urcat cu o octavă. — Mama ta are două valize uriașe! Asta arată a mutare, nu a vizită!

*

Din dormitor a ieșit Catherine. Părul îi era aranjat impecabil, pe chip nu avea nicio urmă de jenă. Dimpotrivă — siguranța cuiva care știe exact ce face.

— Marie, bună. Nu te aprinde din prima. Eu și Eric am discutat deja totul.

— Ați discutat? — Marie s-a întors spre soț. — Eric, despre ce vorbești?

 

— Ei… mama s-a certat cu Anthony — a început el cu un ton vinovat. — Deocamdată nu are unde să stea și a venit la noi. Temporar.

— Temporar — a repetat Marie, ca un ecou. Și-a lăsat geanta pe podea și s-a sprijinit de perete. Ziua de muncă fusese epuizantă — doi clienți mari cereau livrări urgente, actele se încurcaseră, iar acum și asta.

 

— O parte din acest apartament mi se cuvine prin lege — a spus calm Catherine, netezind fața de masă. — Am dat cincizeci de mii pentru avansul ipotecii. Asta înseamnă că am tot dreptul să fiu aici.

 

Marie a simțit cum totul i se strânge în interior. Cincizeci de mii. Da, banii aceia existaseră, acum șase ani. Atunci părea că soacra doar ajută o familie tânără. Acum însă părea că se consideră coproprietară.

 

— Mamă, de ce începi așa? — a încercat Eric să intervină, dar ambele femei l-au ignorat.

— Catherine — Marie s-a îndreptat, încercând să vorbească calm, deși în interior fierbea. — Ne-ați ajutat financiar, este adevărat. Dar apartamentul este pe numele meu și al lui Eric. Noi plătim ipoteca de șase ani.

— Și ce dacă? Eu mi-am pus partea. Fără banii mei nu ați fi cumpărat niciodată acest apartament — Catherine s-a așezat pe canapea, ca și cum ar fi demonstrat că nu pleacă nicăieri. — Așa că nu-mi vorbi mie despre drepturile voastre.

 

Marie l-a privit pe Eric. Stătea în mijlocul camerei, sfâșiat între dorința de a-și apăra soția și teama de a-și răni mama. Cunoștea privirea aceea — neputincioasă, pierdută. Avea să tacă. Ca întotdeauna.

 

— Bine — Marie și-a luat geanta și s-a îndreptat spre ieșire. — Am nevoie de aer.

— Unde te duci? — Eric a făcut un pas spre ea.

— Jos. Să respir. Sau nici asta nu mai am voie?

*

A ieșit fără să aștepte răspuns. Liftul nu funcționa — din nou stricat. Marie a coborât pe scări, simțind cum picioarele îi devin grele. Etajul patru, trepte tocite, miros de umezeală și vopsea veche.

 

La intrare, pe bancă, stătea Veronica, vecina de la etajul trei. O femeie în vârstă, cu o jachetă subțire și o carte în poală. Când a văzut-o pe Marie, și-a ridicat privirea.

— Marie, bună. Ești foarte palidă.

— Bună ziua, Veronica — Marie s-a așezat lângă ea, neștiind ce să facă cu mâinile. — Doar… o zi grea.

— Probleme la serviciu?

 

— Dacă ar fi doar serviciul… — Marie a zâmbit amar. — Acasă e problema.

Veronica a oftat înțelegător, a închis cartea și a pus-o deoparte.

— Soacra?

Marie a privit-o surprinsă.

— Se vede chiar atât de clar?

— Se vede — a dat din cap Veronica. — Când o femeie iese așa din bloc, e ori soacra, ori divorțul. Uneori amândouă.

 

Marie și-a coborât privirea spre mâini. Îi tremurau.

— A spus că o parte din apartament i se cuvine prin lege. Din cauza banilor de acum ani. Și acum e aici. Cu valize. Și cred că nu pentru puțin timp.

 

— Banii sunt un lucru periculos, draga mea — a clătinat din cap Veronica. — Mai ales când sunt dați „din suflet” și apoi scoși la socoteală.

— Eric tace — a spus Marie încet. — Stă și tace, de parcă nici n-aș fi acolo.

— Pentru că e prins între două focuri — a răspuns blând vecina. — Dar un bărbat matur trebuie să aleagă. Altfel, cineva va alege în locul lui.

*

Cuvintele au durut, pentru că Marie știa asta deja. S-a ridicat.

— Mulțumesc, Veronica. Trebuie să mă întorc. Nu mai pot fugi.

 

Când Marie s-a întors, în apartament domnea o liniște apăsătoare. Catherine stătea în bucătărie și bea ceai, ca și cum ar fi fost stăpâna casei de ani de zile. Eric stătea lângă fereastră, adus de spate.

— M-am întors — a spus Marie calm, poate prea calm.

 

— Perfect — Catherine a ridicat privirea. — Chiar la timp. M-am gândit să stau la voi până rezolv situația cu Anthony. O lună sau două. Poate mai mult.

— Nu — a răspuns Marie pe același ton.

— Marie… — Eric s-a întors brusc.

— Nu — a repetat ea. — Puteți rămâne câteva zile. Dar nu să locuiți aici. Acesta este casa noastră.

 

— Mă alungi? — Catherine a îngustat ochii.

— Stabilesc limite — a spus Marie, simțind cum încă tremură pe dinăuntru. — Ne-ați ajutat și vă sunt recunoscătoare. Dar asta nu vă dă dreptul să ne conduceți viața.

 

A urmat o pauză lungă, grea.

— Eric — s-a întors Catherine spre fiul ei. — Auzi ce spune?

 

El a tăcut, apoi s-a îndreptat.

— Aud, mamă. Și… are dreptate. Ar fi trebuit să spun asta mai devreme. Iartă-mă.

 

Catherine s-a ridicat. Chipul i s-a întărit.

— Am înțeles. Atunci îmi strâng lucrurile.

 

— Vă chem un taxi și vă ajut să găsiți un hotel — a spus Eric, iar în vocea lui a apărut pentru prima dată fermitatea.

 

Când ușa s-a închis, în apartament s-a lăsat o liniște neobișnuită.

Marie s-a așezat.

— De ce ai tăcut atât de mult?

— Pentru că mi-a fost frică — a răspuns el. — Să nu te pierd pe tine. Să nu o pierd pe ea. Și aproape le-am pierdut pe amândouă.

 

Au stat tăcuți, ascultând zgomotul orașului de seară.

— O să reușim? — a șoptit Marie.

— Da — a spus el, luând-o de mână. — Dar numai dacă suntem cu adevărat împreună.

 

Marie a dat din cap. Pentru prima dată în acea zi, a simțit că respiră mai ușor.

Apartamentul era din nou casa lor. Și de data asta — fără iluzii.