— Am blocat contul, — a spus soția, rece. — Mașina este a mea. Apartamentul — la fel. Acum cere de la mama ta.

 

— Unde ai umblat până la unsprezece, ha? — s-a auzit vocea lui Marc din baie. A alunecat peste dimineață ca o picătură de ketchup pe o cămașă albă: nu e un dezastru, dar strică tot.

 

Eliza, deja complet pregătită să plece, cu cheile în mână și o expresie serioasă, a încremenit în pragul bucătăriei. S-a întors încet, de parcă nu ar fi fost o discuție cu soțul ei, ci o scenă dintr-un film polițist — în orice clipă avea să pornească o vioară neliniștitoare și să curgă genericul.

*

— La muncă am fost. Unde altundeva. Am un termen limită. Un proiect. Am discutat asta, Marc. Nu o dată. Chiar de două ori. Sau atunci doar dădeai din cap ca un bibelou chinezesc de pe bord?

 

— Hai, nu începe… — a ieșit din baie chiar subiectul discuției, cu un prosop în jurul taliei și cu expresia „nu-mi pasă, dar tot voi spune”. — Doar am întrebat. De ce sari imediat?

 

— Pentru că „întrebi” ca un anchetator dintr-un serial despre corupție. Nici nu apucasem să-mi torn cafeaua și deja eram suspectă.

 

— Cine te-ar gelozi, Eliza? — a pufnit el, prefăcându-se că totul i se pare chiar amuzant. Dar ochii îi fugeau. Un ochi experimentat ar fi văzut în asta privirea unui elev prins cu telefonul la test. — Tu ești mereu cu termenele tale. Eu doar mă îngrijorez. Nu se știe niciodată.

 

Acolo era. Simptomele manipulării cronice. Începe mereu cu „mă îngrijorez”. Apoi urmează „niște bani pentru medicamentele mamei”, iar la final „hai să trecem mașina pe numele mamei, are facilități, e pensionară”.

 

Eliza l-a privit pe Marc cu expresia pe care și-o pot permite doar femeile care au hrănit, au încălzit și, în cele din urmă, au fost dezamăgite. Era îngrijit, în formă, cu acel zâmbet autosuficient care cândva i se păruse sexy. Acum o irita. Ca anunțul sonor din liftul care trece pe lângă etajul tău.

 

— Ai sunat-o pe mama ta? — l-a întrebat, turnându-și cafea. — Sau aștepți din nou să transfer eu banii?

 

— Eli, tu însăți ai spus că nu e o problemă. Are tensiunea mare. — Marc încerca să joace rolul compasiunii cu o față foarte serioasă. Ieșea prost: ca un actor care și-a uitat replica și improvizează.

 

— Sigur. Tocmai am predat un proiect de un milion, dar eu sunt cea care o va trimite pe mama ta la terapie intensivă. Nu tu, cel care a uitat de ziua ei și și-a amintit doar după mesajul „Fiule, mă mai ții minte?”.

 

Marc a făcut o față jignită, activând modul „mic, dar mândru”.

 

— Chiar îți pare rău pentru atâta lucru? Sunt doar cinci mii.

 

— Nu mi-e milă de bani. Mi-e milă că trăiesc cu un bărbat care dimineața începe cu un interogatoriu, apoi cere bani, apoi se justifică, și toate astea sub sosul „doar mă îngrijorez”.

*

El s-a întors și s-a afundat în telefon cu aerul că în orice clipă va găsi acolo metoda prin care să devină un soț bun la promoție. Fără investiții și fără obligații.

 

— Totul e clar cu tine. Ca de obicei. Nu-ți pasă.

 

Ca de obicei. Nici măcar nu s-a mirat. În acest „ca de obicei” încăpeau ultimii patru ani din viața lor. El — susceptibil și convins că lumea întreagă îl subestimează. Ea — obosită și deja fără speranța că îl mai poate schimba. Spectacolul lor de seară se termina invariabil cu el plecând la calculator cu un aer important, iar ea — în baie, cu o pătură și o cană.

 

Eliza stătea la fereastră și privea strada. Iunie era în elementul lui: cald, prăfuit, iar asfaltul mirosea ca și cum s-ar fi săturat de toată lumea. Totul era familiar. Totul, mai puțin ea însăși.

 

Era obosită. Cu adevărat. Nu ca după muncă. Ci așa cum obosesc oamenii când înțeleg: nu doar că nu sunt auziți. Sunt folosiți.

 

Seara a decis să iasă la plimbare. Fără scop. Fără traseu. Doar mergea. Voia măcar pentru o jumătate de oră să nu mai fie soția lui Marc, manager de proiect, adult responsabil. Doar cineva. Poate chiar o fantomă.

 

Și atunci — o cafenea. Nimic special. Scaune din plastic, miros de cafea și produse de patiserie. Dar ea s-a oprit. Acolo, în spatele geamului, stătea Marc.

 

Nu singur.

 

Cu o femeie. Tânără, sonoră, cu acele buze făcute doar la comandă specială la cosmetician. Râdeau. Ea îl împingea ușor în umăr, iar el o privea așa cum o privise cândva pe Eliza.

 

Și atunci a auzit.

 

Nu totul. Doar un fragment. Dar uneori unul singur e suficient ca întreaga viață să se aranjeze ca un puzzle. Sau să se prăbușească precum un castel de cărți.

 

— De îndată ce va semna procura, depun imediat cererea de divorț. Totul e deja aproape în buzunar.

 

Eliza nu-și amintea cum a ajuns acasă. Cum și-a scos pantofii. Cum a intrat în baie.

 

Stătea în fața oglinzii și șoptea:

 

— În buzunar, deci… În ce buzunar mă ții tu pe mine, nenorocitule?..

 

*

— …un câine în viața ta bogată?! — a strigat Marc, ridicându-se brusc din pat. — Eu ce sunt aici, nimeni?!

 

Eliza s-a ridicat încet. S-a întors spre el cu tot corpul. Privirea ei era calmă. Prea calmă ca să nu fie periculoasă.

 

— Nu, Marc, — a spus ea egal. — Nu ești un câine. Un câine măcar e loial. Tu ești un proiect. Unul eșuat. Cu termene depășite și defecte ascunse.

 

El a râs — nervos, sacadat.

 

— Aha, a început… Acum tu ești deșteapta, puternica, independenta. Au apărut banii — ți-a crescut coroana?

 

— Banii nu au nicio legătură, — s-a apropiat ea de fereastră. — Doar au redus zgomotul. Și a devenit clar cât de des minți. În fiecare zi. În lucruri mici. În lucruri mari. Cu zâmbet. Cu „grijă”. Cu „mă îngrijorez”.

 

El s-a apropiat și el, coborând vocea — un ton periculos, al unui bărbat care simte că pierde controlul.

 

— Ți-ai imaginat totul. Tu mereu iubești drama. Cafenea, conversații… Chiar crezi că te-aș părăsi pentru cineva?

 

Eliza s-a întors.

 

— Nu. Am crezut că ești gata să mă vinzi. Asta e mai rău.

 

El a deschis gura să spună ceva — cunoscut, repetat, salvator. Dar ea l-a întrerupt.

 

— Am verificat totul, Marc. Procura despre care vorbeai — schița era deja la avocat. Același la care „mergeai cu treabă” în martie. Iar transferurile către mama ta… ciudat, nu? Banii dispăreau, dar medicamentele nu erau cumpărate.

*

El a pălit. Nu brusc. Exact atât cât să fie clar: a nimerit.

 

— Ai scotocit prin lucrurile mele?!

 

— Nu, — a clătinat ea din cap. — Pur și simplu am încetat să mai cred. Iar când încetezi să crezi, începi să vezi.

 

Între ei s-a lăsat o tăcere grea. Lipicioasă. De aceea în care se aude cum crapă masca altcuiva.

 

— Și ce vrei? — a spus el în cele din urmă. — Un scandal? Un divorț? Să cad în genunchi?

 

— Vreau să pleci, — a spus Eliza calm. — Mâine. Fără scene. Fără „hai să vorbim”. Fără „am realizat tot”.

 

— Nu poți pur și simplu să mă dai afară, — a reapărut furia în vocea lui. — E și casa mea!

 

— A fost, — a încuviințat ea. — Până când ai decis că eu sunt „buzunarul” cuiva. Am blocat contul. Mașina e a mea. Apartamentul — la fel. Actele sunt la avocat. Acum cere de la mama ta. Sau de la actrița aceea din cafenea.

 

El a râs tare, fals.

 

— O să regreți. Femeile ca tine ajung să plângă.

 

— Nu, Marc, — pentru prima dată în seara aceea și-a permis un zâmbet obosit. — Plâng cei ca tine. Când își dau seama, brusc, că sursa s-a terminat.

 

Dimineața și-a strâns lucrurile în tăcere. Fără teatru. Fără replici de adio. Doar ușa de la intrare a trântit — surd, definitiv.

 

Eliza și-a turnat cafea. S-a așezat la masă. Pentru prima dată după mult timp — fără tensiune în umeri.

*

Telefonul a vibrat. Un mesaj de la avocat:

„Totul este pregătit. Sunteți liberă.”

 

S-a uitat pe fereastră. Orașul își trăia viața. Iar în viața aceasta, în sfârșit, era loc și pentru ea însăși.

 

Fără interogatorii.

Fără manipulări.

Fără buzunarele altora.

 

Uneori, ca să începi să respiri, e suficient să închizi ușa.