— Mama a spus că cele șase milioane ale tale sunt fondul familiei! Le vom investi în magazinul nostru — este profitabil! — a spus soțul cu greu.

 

— Ai decis că mă poți umili în fața întregii mele familii? — vocea lui Maxim tremura, ca și cum nu ar fi ținut în frâu furia, ci ceva vechi, rânced, adunat luni întregi. — Chiar în fața mamei? În fața Annei?

 

Irène stătea lângă masa din bucătărie, ținând în mâini o cană cu ceai rece. Vântul de ianuarie lovea fereastra, ca și cum ar fi vrut să fugă din frig în căldură, în această bucătărie îngustă dintr-un bloc cu cinci etaje de la marginea orașului Samara.

 

— Maxim, știi foarte bine că nu am umilit pe nimeni, — a spus ea încet, dar clar. — Am spus doar „nu”. Atât.

*

— „Nu”?! — a lovit cu pumnul în pervaz. — Ai spus că familia mea vrea să te jefuiască! Ai auzit cum a plâns mama după aceea? I s-a făcut rău!

 

Irène a pus cana jos. Mâinile îi tremurau ușor — din cauza tensiunii surde din piept, din cauza frigului care nu voia să plece din apartament.

 

— Am spus doar ce simt. Și nu sunt obligată să-mi dau economiile pentru aventurile altora.

 

— Nu sunt aventuri! Este o afacere normală, funcțională! Așa câștigă oamenii bani, înțelegi?

 

— Maxim, — Irène a inspirat adânc. — Știi ce au fost acele șase milioane. Cunoști fiecare leu și știi de ce îi păstrez.

 

— Cui îi pasă?! — a explodat el. — Trăiești în trecut! Părinții tăi au murit — da, îmi pare rău! Dar ce urmează? Să ținem banii lor în ciorap?

 

Irène l-a privit lung și drept. În dimineața aceea totul a devenit limpede.

Cine nu se teme să atingă rănile altuia, va întinde ușor mâna și spre banii altuia.

 

— Maxim, — a spus ea încet. — Ai trecut o limită despre care te-am rugat nici măcar să nu te gândești.

 

El a pufnit și s-a întors spre fereastră, ca și cum acolo ar fi existat o salvare.

 

— Bine, — a spus mai calm. — Hai să mai discutăm o dată. Explică normal. Mama nu înțelege, eu nu înțeleg. Ești o femeie rațională, deci poți explica.

 

— Nu vreau să explic, — Irène s-a dus la chiuvetă și a deschis apa, doar ca să audă zgomotul. — Am spus deja totul. Sunt banii mei. Și nu vreau să particip la planul vostru de afaceri.

 

Acea frază a oprit aerul în bucătărie.

 

Maxim s-a întors încet.

 

— Al nostru. Al nos-tru. Puteai măcar să spui „al nostru”, Irène.

 

— Nu, Maxim. Este planul vostru. Nu al meu.

 

El și-a afundat din nou privirea în telefon, care îi tocea ultimele nervi. Irène auzea notificările: mama scria, sora scria. O coaliție de familie. Aproape o operațiune militară.

*

— Max, — a spus ea brusc. — Îți dai seama că asta nu este normal? Trei adulți care pun presiune pe mine pentru banii mei? Asta este…

 

— Pentru că ești încăpățânată! — a strigat el. — De parcă banii ar fi mai importanți decât oamenii!

 

— Pentru tine oamenii sunt mai importanți decât banii? — Irène a zâmbit amar. — Sau doar anumiți oameni?

 

El a făcut un pas brusc spre ea și s-a oprit atât de aproape, încât ea i-a simțit spray-ul mentolat ieftin.

*

— Ascultă-mă. Familia mea este familia mea. Și dacă au nevoie de ajutor, sunt obligat să ajut.

 

— Ajută, — a răspuns ea calm. — Dar de ce vrei să o faci cu banii mei?

 

Maxim a tăcut. Respira sacadat. Se uita în podea, ca și cum ar fi căutat răspunsuri acolo.

 

— Irène, — a spus după o pauză lungă. — Doar… transferă-le trei milioane. Nu șase. Trei. Restul păstrează-l. Este un compromis.

 

Irène a râs fără voie — încet, fără bucurie.

 

— Compromis… Nici măcar nu te auzi. Îmi propui să dau jumătate din ce am strâns într-o viață. Așa, pur și simplu. Ca să plutească barca voastră de familie.

 

— Ce e așa mare lucru?! — a început din nou să fiarbă. — Este pentru binele tuturor! Pentru viitor! Pentru copilul pe care într-o zi noi…

 

— Maxim, oprește-te, — Irène și-a strâns degetele. — Nu folosi cuvântul „copil” ca să-mi scoți bani.

 

El a clipit, de parcă nu se aștepta să observe manipularea.

 

— Nu mă mai iubești, nu-i așa? Asta e problema? — a întrebat încet.

 

— Maxim… — Irène a oftat. — Nu este vorba de asta. Doar că… atunci când oamenii se iubesc, nu fac așa ceva.

 

— Cum? — a făcut un pas mai aproape. — Cum „așa”?

 

— Nu te înghesuie într-un colț. Nu șantajează. Nu cer să-ți vinzi propriul viitor pentru fanteziile altora.

 

Maxim a tăcut. O secundă. Două. Apoi a spus:

 

— Ești pur și simplu lacomă. Mama a avut dreptate.

 

Irène a dat din cap, ca și cum ar fi primit confirmarea unui diagnostic pe care îl bănuia de mult.

 

— Mulțumesc. Acum am auzit tot.

*

Irène îl privea calm. Fără lacrimi. Fără țipete. În liniștea aceea era mai multă hotărâre decât în toate cuvintele ei din dimineața aceea.

 

— Și dacă nu? — a întrebat ea încet.

 

Maxim s-a fâstâcit. Evident, se aștepta ca amenințarea să plutească singură în aer, ca ea să se sperie, să înceapă să se justifice, să caute soluții. Dar Irène nu se mișca. Doar aștepta.

 

— Atunci… — a înghițit el. — Atunci va trebui să ne reconsiderăm relația. Pentru că așa nu se poate trăi.

 

Ea a dat din cap. Încet. Aproape cu ușurare.

 

— Știi, Maxim, — a spus Irène, — îți mulțumesc că ai spus asta cu voce tare. De mult simțeam că trăim exact așa: ori plătesc, ori sunt pusă sub semnul întrebării.

 

— Răstălmăcești totul, — a mormăit el. — Eu doar vreau să fim o echipă.

 

— O echipă sunt oamenii care iau decizii împreună, — a răspuns ea. — Nu când unuia i se pune nota de plată în față și i se spune: „Plătește, pentru că mama a decis”.

 

Maxim s-a aprins.

 

— Nu îndrăzni să vorbești așa despre mama mea!

 

— Nu vorbesc despre ea, — Irène l-a privit direct. — Vorbesc despre tine. Despre disponibilitatea ta de a mă sacrifica doar ca să eviți un conflict cu ea.

 

El a tăcut. Pentru prima dată în dimineața aceea — cu adevărat. Nu din furie. Din gol.

 

Irène a luat prosopul din cui și și-a șters încet mâinile, ca și cum ar fi tras o linie.

 

— Nu voi transfera nici trei milioane. Nici trei mii. Și nu pentru că mi-ar părea rău. Ci pentru că dacă cedez acum, mâine veți veni după restul. Iar apoi — după viața mea. După deciziile mele. După dreptul meu de a fi eu însămi.

*

— Distrugi totul, — a spus Maxim surd.

 

— Nu, — Irène a clătinat din cap. — Doar încetez să mai fiu comodă.

 

Ea a mers în dormitor, a scos din dulap o mapă cu documente și a pus-o pe masă.

 

— Aici este totul, — a spus ea, întorcându-se. — Conturile mele. Moștenirea mea. Și decizia mea. Astăzi depun cererea de divorț.

 

Maxim a ridicat capul brusc.

 

— Tu… din cauza banilor?

 

— Nu, — Irène a zâmbit obosită. — Din cauza lipsei de respect.

 

El voia să spună ceva, dar telefonul a vibrat din nou. S-a uitat la ecran — și nu a răspuns. Pentru prima dată.

 

Irène și-a pus paltonul, și-a luat geanta.

 

— Voi sta la o prietenă, — a spus ea. — Nu-ți face griji. Familia ta nu va mai suferi din cauza banilor mei.

 

A ieșit, închizând ușa cu grijă în urma ei. Fără trântit. Dar în apartament s-a făcut un gol asurzitor.

*

Pe scări era frig și liniște. Irène cobora încet, simțind cum cu fiecare pas respirația devenea mai ușoară.

 

Cele șase milioane au rămas la ea.

Dar cel mai important — a rămas ea însăși.