Apartamentul tău cu trei camere e prea mare pentru o singură persoană! Dă o cameră copiilor mei — vor avea unde să învețe — a declarat tatăl vitreg.

 

— Ești în toate mințile, Anna?! — vocea lui Marc a tăiat liniștea dimineții, ca și cum cineva ar fi spart un geam cu pumnul. — Ce suntem acum, niște străini?!

 

Chiar crezi că vei veni, vei mișca din buze — și eu voi arunca totul, tot pentru ce am trăit în ultimele șase luni?

 

— Marc, nu începe, — Anna stătea în pragul bucătăriei, strângând cana cu ambele mâini. — Tu m-ai chemat. Ai spus: „Vino, trebuie să vorbim”. Am venit. Dar nu țipa la mine.

 

— Și cum altfel să vorbesc?! — Marc se plimba prin holul îngust al apartamentului părinților, făcând același cerc, ca un lup în cușcă. — Eu și Clara avem nevoie de ajutor, iar tu stai în apartamentul tău cu trei camere ca o boieroaică.

*

— Am mai discutat asta, — Anna a expirat, încercând să nu izbucnească. — Și am spus totul. Apartamentul e al meu. Moștenirea e a mea. Nu va fi nicio vânzare.

 

Clara stătea lângă perete, ținând telefonul strâns la piept, ca un scut. Ochii fetei străluceau — fie de furie, fie de o neputincioasă jignire.

 

— Te auzi ce spui? — a întrebat ea încet, dar cu răutate. — Trei luni eu și mama am strâns bani pentru meditații. Marc lucrează nopțile la joburi suplimentare. Ai fi putut ajuta! Doar puțin să ajuți!

 

— Să ajut — da. Să mă jefuiesc de bunăvoie — nu, — Anna și-a frecat obosită tâmplele. — Mergeți la studii, mergeți la muncă. Nu voi face eu asta în locul vostru.

 

Victor a ieșit din cameră, potrivindu-și ochelarii. Fața îi era obosită, cenușie, dar în voce se simțea oțelul.

 

— Anna, ai venit în casa noastră. Comportă-te respectuos. Suntem o familie.

 

Dacă v-ați fi amintit de acest cuvânt mai devreme, acest circ nu ar fi existat acum.

 

Dar cu voce tare ea a spus altceva:

 

— Respectul e o stradă cu două sensuri, Victor. O respectați pe bunica mea? Alegerea ei? Voința ei?

 

— Margaret a fost o femeie bună, dar… — s-a oprit, căutând cuvintele. — Moștenirea trebuie să lucreze pentru toată familia. Pentru toți copiii.

 

— Pentru copiii ei a lucrat deja, — Anna a miji ochii. — Pentru unicul ei fiu. Pentru mine. Restul sunt manipulări.

 

Madeleine a apărut ultima. În halat, cu părul prins cu agrafe, arăta ca și cum nu dormise toată noaptea.

 

— Anna… de ce faci asta? — vocea mamei nu era aspră, nici rea, ci obosită. — Suntem rude…

 

— Mamă, — Anna și-a slăbit strânsoarea pe cană și a pus-o pe dulap, — ceea ce faceți nu e frumos. Puneți presiune. Manipulați. Și vreți să luați ceea ce mi-a fost lăsat pe drept.

 

— Pe drept? — mama s-a aprins. — Dar pe dreptatea corectitudinii? Nu cerem jumătate! Doar…

 

— O treime, — a intervenit sec Anna. — O treime dintr-un apartament în care am investit deja o jumătate de milion, nervii mei și patru luni de renovare.

 

— Nu suntem obligați să suportăm tonul tău, — tatăl vitreg a izbucnit. — Te-ai mutat de mult, trăiești pe cont propriu. Și, apropo, locuințele în oraș sunt scumpe. Am putea cu toții…

*

— Destul, — Anna a ridicat mâna. — Discuția asta nu are sens.

 

Dar ei deja fierbeau.

 

— Ești o persoană lipsită de inimă! — a aruncat Clara.

 

— Ești egoistă! — a continuat mama.

 

— Vrei doar să păstrezi totul pentru tine, — a încheiat Marc.

 

Anna i-a privit pe fiecare fără emoție.

 

— Bine. Dacă asta e părerea voastră — așa să fie.

 

Și-a luat geanta și a aruncat-o pe umăr.

 

— Plec acasă. Și, vă rog, nu veniți, nu sunați, nu puneți presiune. Nu veți primi nimic de la mine. Niciodată.

 

Madeleine a spus răgușit:

 

— Nu te mai recunosc, Anna…

 

— Eu abia acum m-am recunoscut pe mine, mamă, — a răspuns calm. — Și știi… e plăcut.

 

Anna a ieșit din apartament și a închis ușa. Încet, fără trântire. Dar sunetul s-a răspândit pe scări ca un foc de armă.

 

Anna cobora scările întunecate, mirosind a umezeală, ascultând cum pașii ei răsună într-un ecou surd. Octombrie la Moscova — nu mai e toamnă și încă nu e iarnă. Bălți sub cerul cenușiu, vânt rece, o burniță lipicioasă de care nu te poți ascunde. Și-a tras gluga, a ieșit afară și a inspirat aerul rece.

 

„Familie”. De câte ori auzise acest cuvânt în ultimele luni.

 

Doar că familia și-a amintit de ea când a apărut apartamentul.

*

Curțile de octombrie erau zgomotoase: copiii săreau în bălți, un tip meșterea la o mașină veche, pe alee se plimba o pisică cenușie. Anna a ajuns la stație și s-a așezat pe banca goală.

 

Tremura — de la vânt sau de la nervi, nu mai putea distinge.

 

Telefonul a vibrat.

 

Mesaj de la mamă.

 

„Anna, întoarce-te. Trebuie să discutăm totul calm.”

*

A șters mesajul. Fără să citească mai departe.

 

Apoi — al doilea.

 

„Ne trădezi.”

 

Anna a expirat, a băgat telefonul în buzunar și s-a uitat la cerul gri.

 

Dacă v-ați fi gândit măcar o dată la mine, și nu la bani, v-aș fi dat eu totul. Dar acum — nu.

 

Autobuzul a venit repede. Aerul cald din interior a relaxat-o imediat. S-a așezat lângă fereastră, și-a scos căștile și a pornit muzica — ca să-și acopere propriile gânduri.

 

În timp ce mergea, își amintea de bunica ei. Cum îi gătea seara hrișcă cu sos. Cum o mângâia pe păr. Cum o învăța: „Nu lăsa oamenii să ți se urce în cap.”

 

„Bunico, încerc”, i-a trecut prin minte.

 

Autobuzul a ajuns la stația de lângă casa ei. Cartier nou, clădiri noi, miros de cauciuc și praf — dar totuși al ei, familiar. Anna a urcat cu liftul, a deschis ușa apartamentului și a intrat în aerul cald.

 

Liniștea a îmbrățișat-o imediat.

 

Și-a dat jos geaca, a intrat în living și a aprins lumina. Parchetul strălucea, pereții erau drepți, bucătăria sclipea de curățenie. Spațiul ei. Munca ei. Deciziile ei.

 

A mers la comodă și a luat fotografia în mâini.

 

— Bunico… cred că am intrat într-o încurcătură, — a spus Anna încet. — Dar rezist. Pentru că toate astea sunt de la tine.

 

A strâns fotografia la piept și a închis ochii.

 

Apoi — o inspirație adâncă, o expirație lentă. Trebuie să meargă mai departe. Să muncească. Să gândească. Să se descurce.

 

Dar în suflet deja creștea o umbră grea: familia nu va renunța atât de ușor.

*

Și ea știa asta.

 

Foarte bine știa.

 

A trecut o săptămână. Apelurile au devenit mai rare, dar tocmai asta o neliniștea. Pauza nu e pace. E pregătire.

 

Munca o salva pe Anna. Mergea acolo ca într-un adăpost: texte, machete, prezentări. Colegii râdeau, discutau despre vacanță, conducerea se certa — viață obișnuită.

 

Dar seara mergea acasă cu senzația că în curând ceva va exploda.

 

Și într-o zi — a explodat.

 

Soneria ușii. La 22:40.

 

La început a crezut că e un curier. Dar apropiindu-se, a văzut umbrele cunoscute în spatele sticlei mate.

 

Mama. Victor. Marc. Toți împreună.

 

Anna a încremenit.

 

— Ei bine… — și-a spus ea încet. — Au venit.

 

Inima i-a bătut mai tare.

 

Anna nu a deschis imediat. A rămas cu fruntea sprijinită de ușa rece, numărând respirațiile. Unu. Doi. Trei. Inima îi bătea repede, dar nu era panică — doar oboseală și o claritate stranie.

 

Soneria a sunat din nou. Lung, insistent.

 

— Anna, știm că ești acasă, — vocea mamei de dincolo de ușă era tensionată, frântă. — Deschide. Trebuie să vorbim.

 

— Am vorbit deja, — a răspuns Anna calm, fără să ridice tonul. — Tot ce se putea spune a fost spus.

 

— Asta nu a fost o discuție, — a intervenit Victor. — A fost fuga ta isterică. Așa nu se rezolvă lucrurile.

 

Anna a zâmbit amar. Chiar și acum — același ton, aceeași dorință de a o presa.

 

A descuiat, dar a deschis ușa doar cât permitea lanțul.

 

— Vorbiți. Vă ascult.

 

Marc a făcut un pas înainte, aproape lipindu-și fața de deschizătură.

 

— Îți dai seama în ce situație ne pui? — a șuierat el. — Copiii mei chiar pot rămâne fără o educație decentă. Chiar nu-ți pasă?

 

— Îmi pasă, — l-a privit Anna direct în ochi. — Dar nu este responsabilitatea mea. Și nu a fost niciodată.

 

— Exact! — a intervenit imediat Madeleine. — Auziți? Rece. Străină. Bunica ta s-ar fi răsucit în mormânt!

 

Asta a fost picătura finală.

 

Anna a tras ușa brusc, lanțul a zăngănit în metal.

 

— Să nu îndrăzniți, — vocea ei a devenit dură. — Să nu îndrăzniți să vă ascundeți în spatele bunicii mele. Ea m-a crescut când voi nu aveați timp de mine. Mi-a lăsat apartamentul pentru că știa că veți veni. Exact așa. Cu cereri.

 

În hol s-a lăsat liniștea. Chiar și Marc a tăcut.

 

— Vă propunem un compromis, — a spus Victor încet. — Faci un act de donație pentru o cotă. Nimeni nu te dă afară. Doar… în familie.

*

— În familie înseamnă să respecți limitele, — Anna a clătinat din cap. — Iar voi ați venit să presați. E prea târziu. Am depus deja actele la notar. Orice tentativă de presiune va fi documentată. Mai departe — prin avocat.

 

— Ne ameninți? — Madeleine a pălit.

 

— Mă apăr, — a răspuns Anna calm. — Am acest drept.

 

Mama ei a izbucnit brusc în plâns.

 

— Nu așa te-am crescut…

 

Anna a privit-o îndelung. Fără furie. Fără căldură.

 

— Aproape că nu m-ai crescut, mamă. Și acum — nici nu e nevoie.

 

A scos lanțul, a închis ușa complet și a răsucit cheia. Dincolo de ușă se mai auzeau voci, bătăi, dar treptat totul s-a stins. Pașii au coborât pe scări.

 

Anna a rămas singură.

 

A mers în bucătărie, și-a turnat apă și a băut dintr-o singură înghițitură. Mâinile îi tremurau ușor — adrenalina se retrăgea. Dar în interior era fermitate. Ca betonul.

 

A doua zi chiar a mers la avocat. A semnat documentele. A clarificat detaliile. A pus protecție acolo unde înainte era doar obiceiul de a ceda.

 

A trecut o lună. Apoi a doua.

 

Familia nu a dispărut — s-a retras. Apelurile au devenit rare, prudente. Tonul — altul. Fără ordine. Fără ultimatumuri. Uneori Anna răspundea. Alteori — nu.

 

A terminat amenajarea balconului, a pus un fotoliu și o măsuță. Dimineața bea cafea privind cum se trezește orașul. Muncea. A schimbat un proiect. A început să câștige mai bine.

 

Într-o seară a luat din nou în mâini fotografia bunicii.

*

— Ai avut dreptate, — a spus Anna încet. — Au venit. Dar m-am descurcat.

 

A așezat fotografia pe raft, a stins lumina și s-a întins să doarmă.

 

Pentru prima dată după mult timp — fără să aștepte o lovitură în ușă.