— Soacra a intrat fără să sune ca să declare că am obținut moștenirea cu acte false! Iar tu taci…

 

— Îți dai seama că asta e deja prea mult? — vocea lui Marc s-a frânt atât de brusc, încât Elisa s-a întors, ca și cum cineva ar fi lovit în sticlă.

 

— Prea mult? — a lăsat punga pe podea, simțind cum îi cedează picioarele. — Cu o oră în urmă, mama ta mi-a spus că am intrat în viața ta fără zestre. Asta nu e prea mult?

 

— Eli, de ce exagerezi… Ea doar…

*

— Doar? — Elisa a râs surd. — Aproape că mi-a cerut cheile de rezervă de la apartament. Și a spus că e dreptul ei să controleze gospodăria. Marc, tu auzi ce se întâmplă?

 

El tăcea. Stătea în holul noului apartament, sprijinit de tocul ușii, de parcă încerca să țină tavanul pe umeri. Iar Elisa îl privea și, pentru prima dată în tot acest timp, simțea: nu o susține. Nu o apără. Nu e de partea ei.

 

Afară era decembrie. Etajul cinci al unei clădiri vechi de pe o stradă centrală. Semiîntuneric, o stradă gri, ninsoarea cădea leneș, cu fulgi mari, ca pe vechile cărți poștale.

 

Noul lor apartament încă mirosea a vopsea și praf. Cutii peste tot, mobilier pe jumătate montat. Totul părea neterminat, fragil — ca liniștea lor.

 

Elisa vedea toate acestea și înțelegea deja: liniștea nu avea să vină în seara aceea.

 

— Ascultă, — a început Marc, — i-am explicat mamei că nu poate…

 

— Nu i-ai explicat. Ai bâiguit. Ai stat, ai zâmbit și ai lăsat-o să-mi țină predici jumătate de oră în propriul meu apartament. Iar apoi ai spus: „Mamă, spune doar cu ce pot ajuta“. Să ajuți? Cu ce? Cu căratul valizelor?

 

Marc a inspirat adânc, adunându-și gândurile.

 

— Am vrut să aplanez…

 

— Iar eu vreau să trăiesc normal.

 

El a ridicat privirea spre soția lui, de parcă abia acum ar fi observat cât de epuizată era. Obrajii îi ardeau, ochii îi străluceau de furie și oboseală, mâinile îi tremurau.

 

— Hai să ne așezăm, — a spus el încet.

 

— Nu. O să spun totul în picioare.

 

A ridicat punga cu cumpărături și a intrat în bucătărie. Marc a mers după ea. În bucătărie era frig — caloriferele încă nu funcționau bine. Elisa a pus pungile pe masă și s-a prins de ea cu degetele.

 

— Tocmai ne-am mutat aici. Abia am început să ne așezăm. Iar mama ta deja a decis că este domeniul ei de familie. Ai văzut cum se plimba prin camere? Cum își alegea dormitorul? Mâine o să ceară cheile oficial.

 

— Nu o să le ceară.

*

— Ești sigur?

 

El a tăcut.

 

Iar această tăcere a devenit prima fisură din noua lor viață.

 

— Bine, — a expirat Elisa. — Să o luăm pe rând. Cum îți imaginezi viața noastră aici? Cu mama ta, care crede că fiecare perete e responsabilitatea ei?

 

— Eu… — Marc s-a scărpinat la ceafă. — Vreau să trăiesc cu tine. Împreună. Fără ei. Ți-am spus.

 

— Ai spus. Dar una sunt vorbele, alta sunt faptele. Când vine momentul, te temi de ei.

 

El s-a încruntat.

 

— Nu ești dreaptă.

 

— Dar sunt sinceră.

 

Elisa s-a apropiat de fereastră. Un vânt puternic a lovit geamul. Jos, zăpada se învârtea, trecătorii puțini mergeau înfășurați în eșarfe, mașinile înaintau greu prin zloată.

 

În acest apartament era mult aer. Dar Elisa simțea că în piept nu încape nici măcar o respirație.

 

— Și ce facem acum? — a întrebat Marc.

 

— Acum? — a zâmbit ea amar. — Acum mama ta a decis că, dacă apartamentul e mare, putem „trăi ca o familie unită“. Iar eu sunt obstacolul. Mi-a spus direct că, pentru o orfană fără sprijin, îmi permit prea multe.

 

Marc a strâmbat din nas.

 

— Aș fi pus demult punct, dacă tu… dacă ai fi fost mai blândă cu ea.

 

— Mai blândă? — Elisa s-a întors brusc. — Marc, am treizeci de ani. Lucrez de la douăzeci. M-am ridicat singură. Nu vreau ca cineva să vină și să-mi conducă viața. Nu sunt obligată să fiu blândă cu cineva care nu mă respectă.

*

El și-a coborât privirea.

 

— O să vorbesc cu ea.

 

— Când? — Elisa și-a încrucișat brațele. — Acum?

 

El a tăcut din nou.

 

La fel ca întotdeauna. Mai întâi ezitare. Apoi așteptare. Apoi amânare. Și abia când devine insuportabil — un pas.

 

Ea obosise.

 

Dar în ea mai pâlpâia speranța că, de data asta, va face pasul singur.

 

Marc s-a apropiat.

 

— Eli… Hai să nu ne certăm. Abia urmează să trăim aici. Împreună. Măcar prima seară fără conflicte, da?

 

Ea l-a privit câteva secunde, în tăcere.

 

Și deodată a simțit: dacă acum cedează, mâine valizele vor intra pe această ușă.

 

— Nu, Marc. Chiar în prima seară trebuie să punem lucrurile la punct.

 

S-a întors și a pus ceainicul pe foc. În bucătărie era umezeală. Țevile bolboroseau, parcă nemulțumite.

 

— Bine, — a spus el în cele din urmă. — O să o sun pe mama. Azi. O să-i spun să nu mai vină fără să anunțe. Și că nu va locui aici.

 

Elisa nu l-a crezut. Dar nu a spus nimic.

 

— Mulțumesc, — a șoptit doar. — E suficient.

 

Nu apucase încă să formeze numărul, când la ușă s-a auzit un sunet insistent al soneriei.

 

S-au privit.

 

Elisa a știut imediat cine era.

 

Marc a oftat, ca și cum deja înțelegea că seara nu se va termina liniștit.

*

Ea a mers prima la ușă.

 

A deschis.

 

În prag stătea doamna Laurent.

 

Fără zâmbet. Fără valize. Dar cu o expresie care i-a încordat imediat tot corpul Elisei.

 

— Bună seara, copii, — a spus ea cu o voce egală, aproape înghețată. — Nu stau mult. Trebuie să lămurim câteva lucruri.

 

Marc a ieșit pe hol.

 

— Mamă, nu e momentul…

 

— Momentul este cât se poate de potrivit, — a răspuns calm Elisa, fără să se dea la o parte. — Astăzi ați spus deja destule. Acum e rândul meu să vă ascult. Dar nu pentru mult timp.

 

Doamna Laurent a intrat încet în apartament și s-a uitat în jur, ca și cum ar fi verificat dacă totul este la locul lui. Privirea i s-a oprit asupra cutiilor, a dulapului neterminat, a mesei din bucătărie pline cu pungi.

 

— Deci v-ați instalat, — a spus ea sec. — Repede. Mai ales pentru cineva care, se pare, a obținut o moștenire pe baza unor documente discutabile.

 

Marc a tresărit.

 

— Mamă, ajunge.

 

— Nici n-am început, — a tăiat-o ea. — Azi m-a sunat un notar. Din întâmplare. A fost foarte surprins că actele pentru apartament au fost depuse fără informarea rudelor apropiate.

 

Elisa a simțit cum i se strânge stomacul, dar vocea i-a rămas calmă.

*

— Actele au fost depuse perfect legal. Sunt singura moștenitoare prin testament. Dacă doriți, vă pot arăta copiile.

 

— Le vei arăta, — a zâmbit rece doamna Laurent. — În instanță. Pentru că eu nu cred în coincidențe. O orfană fără familie, fără sprijin — și, dintr-odată, un apartament. Foarte convenabil.

 

Era spus aproape neutru. Tocmai de aceea durea atât de tare.

 

Marc a făcut un pas înainte.

 

— Mamă, acum chiar depășești limita.

 

— Eu apăr interesele familiei, — a răspuns ea rece. — Iar tu, Marc, ești prea orbit ca să vezi cine e lângă tine.

 

Elisa s-a uitat la soțul ei. Mult. Cu atenție. În acea pauză se decidea mai mult decât o simplă discuție.

 

— Spune-mi, — a zis ea încet, — tu chiar crezi asta?

 

El a deschis gura, apoi a închis-o. Și-a trecut mâna peste față.

 

— Eu… vreau doar să lămurim totul. Fără scandal. Dacă totul e curat, de ce să ne fie teamă?

 

În clipa aceea, Elisa a înțeles: din nou, el nu o alegea pe ea. Îndoiala în loc de încredere. Prudența în loc de sprijin.

 

— Am înțeles, — a dat ea din cap. — Atunci să lămurim totul acum.

 

A mers în dormitor și s-a întors cu un dosar. L-a pus pe masă.

 

— Testament. Înregistrare. Extras. Totul autentificat notarial. Apartamentul a aparținut mătușii mele. Singurul om care a fost alături de mine toată viața. Nici măcar nu știați de ea — și nici nu v-a interesat să știți.

 

Doamna Laurent a răsfoit documentele, și-a strâns buzele. Pentru o clipă, în privirea ei a apărut iritarea. Nu pentru că găsise o greșeală. Ci pentru că nu găsise niciuna.

 

— Asta nu dovedește încă nimic, — a spus ea.

 

— Dovedește suficient, — a răspuns calm Elisa. — Și încă ceva. Nu veți mai veni aici fără invitație. Și nu mă veți mai acuza de infracțiuni. Altfel, următoarea discuție nu va mai avea loc în bucătărie.

*

Marc a ridicat capul.

 

— Elisa…

 

— Nu, Marc, — l-a privit ea ferm. — Acum contează ce vei spune tu. Nu mai târziu. Nu „într-o zi”. Acum.

 

Tăcerea s-a prelungit. Doamna Laurent aștepta, cu brațele încrucișate, sigură că fiul ei nu o va dezamăgi. Ca întotdeauna.

 

Marc a inspirat adânc.

 

— Mamă… ar fi mai bine să pleci. Și… să nu mai faci asta.

 

Ea s-a întors încet spre el.

 

— Mă alungi?

 

— Te rog să-mi respecți casa. Și soția.

 

Spus stângaci, cu pauze, dar spus.

 

Doamna Laurent a pălit. Apoi s-a îndreptat.

 

— Bine, — a spus ea cu o voce de gheață. — Am înțeles totul. E alegerea ta.

 

S-a îndreptat spre ușă, apoi s-a oprit.

 

— Să nu spui mai târziu că nu te-am avertizat.

 

Ușa s-a închis.

 

Liniștea era asurzitoare.

 

Elisa s-a așezat încet pe scaun. Mâinile îi tremurau. Nu de frică — de oboseală.

*

— Ai făcut-o, — a spus ea încet.

 

— Trebuia să o fac mai devreme, — a răspuns Marc. — Iartă-mă.

 

Ea a dat din cap. Fără să zâmbească.

 

— Nu e despre „mai devreme”. E despre „de acum înainte”.

 

Au trecut câteva luni. Au terminat renovarea. Apartamentul a încetat să mai fie un spațiu și a devenit un cămin. Doamna Laurent nu a mai apărut. Suna rar. Rece. Distanța a devenit noua normalitate.

 

Elisa trăia liniștit. Muncea. Respira. Nu se mai uita înapoi.

 

Știa că încrederea nu se reconstruiește imediat. Dar limitele — fuseseră puse.

Iar acum, în acest apartament, exista cel mai important lucru: liniștea. Nu fragilă. Ci adevărată.