— O să-mi aduc amanta de Anul Nou, — a spus soțul.

— Bine, atunci și eu am o condiție, — a răspuns soția.

 

Anul Nou se apropia — cea mai iubită sărbătoare a lui Claire. Dar de data aceasta nu avea deloc stare de sărbătoare. În jur, toți erau prinși în agitația de dinainte de Revelion: alegeau cadouri, discutau meniul festiv, își cumpărau ținute, se bucurau pur și simplu de atmosfera de poveste. Iar ea nu-și dorea decât un singur lucru — să se ascundă de toată lumea într-un colț întunecat și să plângă.

 

Cu o lună în urmă, soțul ei, Martin, plecase pe neașteptate, aruncând asupra lui Claire un val de jigniri. Chiar în fața copiilor a făcut un scandal urât. O insulta, îi spunea că a devenit neatractivă, că s-a transformat într-o femeie banală și că de mult timp nu mai era o enigmă pentru el.

 

Claire era atât de bulversată atunci, încât nu făcea decât să tacă și să plângă. Iar fiul ei de șapte ani, Lucas, o mângâia pe mână și îi spunea că este cea mai bună mamă din lume. Fetița de trei ani, Emma, s-a supărat și ea. A luat o lopățică de jucărie, s-a apropiat de tatăl ei, l-a lovit cu putere peste picior și a strigat: „Ești rău!”

*

Așa cum avea să se afle mai târziu, Martin avea de mult timp o altă femeie, iar adevărul a ieșit la iveală abia când el însuși a decis să-i spună. Cum de Claire nu observase lucrurile evidente rămânea un mister. Totul indica acest lucru: deplasările frecvente, disparițiile din weekenduri, răceala și refuzul de a mai vedea în soția lui femeia unică și dorită care fusese la începutul căsniciei.

 

Claire a intentat divorț și a cerut împărțirea bunurilor. Știa foarte bine că Martin nu va renunța la partea lui în favoarea copiilor — nu avea un asemenea caracter. Așa că se pregătea pentru procese grele și obositoare.

 

Se ținea pe linia de plutire doar datorită copiilor. Dar ei tânjeau după tatăl lor și, după doar o săptămână, au început să întrebe când se va întoarce acasă.

 

— Ce-o să-mi aducă tati de Anul Nou? — a întrebat Emma. — O păpușă?

 

Și Lucas o întrebase deja de câteva ori dacă tatăl lui va veni și dacă îi va aduce telefonul mult dorit, pe care îl ceruse de mult timp.

 

— Bine, o să vorbesc cu tata și o să-l întreb dacă vine la noi, — le-a spus Claire copiilor, încercând să-și stăpânească vocea.

 

Să se hotărască la acest pas îi era extrem de greu. Trădarea soțului îi tăiase complet dorința de a-l vedea sau auzi. Dar nu avea de ales. A se gândi doar la ea însăși ar fi însemnat egoism. Copiii nu erau vinovați pentru problemele adulților.

 

A format numărul lui Martin și, când i-a auzit vocea, a simțit un nod în stomac — de emoție, de durere și de ură față de trădător. Claire cu mare efort și-a înghițit cuvintele care îi ardeau pe buze și l-a întrebat doar dacă va veni să-i felicite pe copii, pentru că ei îl așteaptă foarte mult.

 

— Să vin la tine? Ei bine… nu știu dacă voi putea, — a spus el ezitant.

 

— Nu la mine, ci la copii, — l-a corectat ferm Claire. — Îți repet: le este dor de tine.

 

— Zilele mele dinainte de Anul Nou sunt programate minut cu minut. Petreceri, întâlniri, restaurante… Și, în plus, Isabelle va fi împotrivă, — a adăugat Martin calm, aproape indiferent.

 

— Martin, ai puțină conștiință! Ce legătură au copiii?! — a izbucnit Claire.

 

*

Martin a râs ușor la celălalt capăt al firului — Claire aproape că a simțit fizic acel zâmbet.

 

— Ți-am spus că am planuri. Și, sincer, vreau să întâmpin Anul Nou așa cum consider eu de cuviință. O să vin… dar nu singur. O voi aduce pe Sophie. Copiii trebuie să se obișnuiască cu realitatea.

 

Pentru o clipă, Claire a rămas fără cuvinte. Avea impresia că își alegea intenționat frazele ca să o rănească cât mai adânc.

 

— Vorbești… serios acum? — a șoptit ea.

— Absolut — a răspuns Martin calm. — Este viața mea și nu am de gând să o ascund.

 

În pieptul lui Claire totul s-a strâns. Dar, în loc de lacrimi sau isterie, în interiorul ei a apărut brusc o liniște ciudată, rece.

 

— Bine — a spus după o scurtă pauză. — Atunci și eu am o condiție.

 

— Ce condiție? — a întrebat el iritat.

 

— Vei veni la copii pentru o oră. Fără mese festive, fără demonstrații. Îi vei felicita, le vei da cadourile și vei pleca. Sophie va trece pragul casei mele doar dacă ești gata să le explici personal copiilor cine este ea și de ce a distrus familia lor. Nu mai târziu. Nu pe șoptite. Aici și acum.

 

S-a lăsat tăcerea. Acea pauză i-a spus lui Claire mai mult decât orice cuvinte.

 

— Exagerezi — a șuierat Martin într-un final.

— Nu — a răspuns ea calm. — Doar stabilesc limite. Iar dacă nu îți convine, nu veni deloc.

 

El a mormăit ceva și a închis. Claire a lăsat telefonul jos și, pentru prima dată după mult timp, a simțit nu slăbiciune, ci putere. Nu câștigase — dar nici nu fusese frântă.

 

În seara de treizeci și unu decembrie, apartamentul mirosea a mandarine și prăjituri de casă. Lucas ajuta la aranjarea mesei, Emma alerga cu ghirlande, fredonând ceva de-al ei. Râdeau — sincer, din inimă, în ciuda tuturor lucrurilor.

 

Martin nu a venit. Nici cu Sophie, nici fără ea.

 

Dar exact la miezul nopții s-a auzit soneria — erau părinții lui Claire. Au îmbrățișat-o, au sărutat copiii și au spus câteva cuvinte simple, dar esențiale:

— Suntem aici. Întotdeauna.

*

Claire privea luminile de afară, asculta bătăile ceasului și înțelegea: anul acesta fusese cel mai greu din viața ei. Dar chiar în noaptea aceea încetase definitiv să mai fie o victimă.

 

A întâmpinat Anul Nou fără soț, fără iluzii — dar cu copiii ei, cu demnitate și cu o liniște sigură că înainte o așteaptă o altă viață. O viață în care nu mai era loc pentru cei care au ales confortul în locul familiei.