— Nu înțeleg, Claire, asta e vreo glumă de sărbătoare? — a întrebat Isabelle, cu fața alungită de uimire, imediat ce a intrat în living.

 

Nu a reușit să-și ascundă dezamăgirea și de aceea părea acum complet derutată și pierdută.

 

Cu doar un minut înainte, cumnata zâmbea larg, dând buzna în hol împreună cu toată familia ei. Striga urări de Anul Nou, râdea și arunca peste tot confetti colorate, convinsă că petrecerea era pe punctul de a începe.

 

Ani la rând veniseră fără invitație să sărbătorească Anul Nou la cumnata și fratele ei. Anul acesta, desigur, nu a fost o excepție.

 

— Ce se întâmplă, Claire? E o farsă? — a întrebat din nou Isabelle, rămânând încremenită în mijlocul livingului.

 

— Nu, nu e o farsă. Ca să fiu sinceră, nici eu nu prea înțeleg situația. Martin m-a asigurat că de data aceasta totul va fi diferit. M-am și bucurat. M-am gândit că, în sfârșit, o să mă pot odihni și o să mă simt ca un oaspete în propria mea casă, — a răspuns Claire calm, aproape nepăsătoare.

*

Isabelle clipea fără sens, privind masa complet goală din living. Apoi, cu aceeași expresie năucă, a intrat în bucătăria lui Claire — și acolo a fost lovită de un șoc și mai mare.

 

Bucătăria era impecabil de curată. Fără nici cel mai mic semn de pregătire pentru sărbătoare. Cuptorul era rece, aragazul oprit. Pe blatul de lucru nu erau grămezi de legume fierte pentru salate, nu se vedeau borcane cu mazăre, porumb, ciuperci murate, castraveți murați sau ananas conservat, așteptându-și rândul. Nu era nici mezel tăiat, nici brânză, heringul aromat nu se ascundea sub obișnuita „haină” vișinie, nu se prăjeau pâini pentru sandvișuri. Bucătăria arăta ca și cum nu doar că nu se gătea acolo — parcă nimeni nu mai intrase de mult timp. Curată. Aproape sterilă.

 

Iar Claire însăși arăta complet nepotrivit pentru rolul de gazdă a unei seri de Anul Nou. Era deja aranjată: purta o rochie elegantă, strălucitoare, cu un decolteu adânc, avea coafura făcută și un machiaj festiv. În picioare purta pantofi cu toc înalt. Semăna mai degrabă cu o actriță pregătită pentru o premieră decât cu o gospodină primitoare, agitată în jurul aragazului. Și acest lucru părea cu atât mai ciudat cu cât nu exista deloc o masă festivă pregătită.

 

Cei doi copii ai ei — nepoții lui Isabelle — stăteau liniștiți pe canapea în fața televizorului, se uitau la desene animate și ronțăiau biscuiți dintr-o pungă.

 

— Dar tu ce… faci? — a reușit să spună într-un final Isabelle. — Unde e masa? Când aveai de gând să gătești? Mai e foarte puțin până la Anul Nou…

 

Ea a continuat să se plimbe prin apartamentul cumnatei și al fratelui ei, sperând să găsească măcar un indiciu al mesei festive care urma să apară. Dar totul a fost zadarnic — în casă nici măcar nu mirosea a mâncare.

 

Isabelle s-a oprit în mijlocul bucătăriei și s-a întors încet spre Claire, ca și cum abia acum începea să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat.

 

— Stai puțin… vrei să spui că nici măcar nu aveai de gând să gătești? — în vocea ei se amestecau indignarea și o panică tot mai evidentă. — Dar Anul Nou? Copiii, familia, tradițiile?

 

Claire a deschis calm frigiderul, a aruncat o privire înăuntru și l-a închis la fel de calm. În interior erau doar o sticlă de apă și o cutie cu desert.

 

— Tradițiile, Isabelle, — a spus ea blând, dar ferm, — există atunci când toată lumea participă. Nu când unii se odihnesc, iar alții stau zile întregi la aragaz. Anul acesta am ales să fiu dintre primii.

*

— Dar noi întotdeauna… — a început cumnata, apoi s-a oprit. — Noi ne bazam pe asta…

 

— Știu, — a întrerupt-o Claire, la fel de liniștită. — Tu, soțul tău, copiii. Să veniți, să mâncați, să beți, să stați până dimineață. Iar apoi să plecați, lăsându-mi munți de vase și o oboseală cumplită. Așa a fost în fiecare an.

 

Isabelle s-a înroșit.

— Ce vrei să spui, că suntem niște profitori?

 

Claire a privit-o atent, aproape cu milă.

— Nu. Doar că nu mai vreau să fiu un restaurant gratuit, cu tot cu servire.

 

În acel moment, Martin a ieșit din cameră. Era deja îmbrăcat, cu paltonul pe el și cheile în mână.

— Claire, taxiul a sosit, — a spus el și, observând expresia surorii sale, a oftat greu. — Isabelle, noi plecăm. Avem rezervare la restaurant.

 

— La restaurant?! — Isabelle aproape că s-a înecat de indignare. — Dar noi?!

 

— Iar voi, — a continuat Martin calm, — puteți să sărbătoriți cum vă este mai comod. La voi acasă. Sau să mergeți și voi undeva. Noi nu am invitat pe nimeni.

 

S-a lăsat o pauză grea. Copiii de pe canapea continuau să râdă la desenele animate, fără să bănuiască măcar că, în acel moment, se prăbușea o schemă convenabilă pentru cineva.

 

— Deci așa… — a spus încet Isabelle, deja fără siguranța de dinainte. — Ați decis pur și simplu și ați anulat totul.

 

— Nu, — a răspuns Claire, îmbrăcându-și paltonul și luându-și geanta. — Doar am început să trăim altfel.

*

După zece minute, ușa s-a închis în urma gazdelor. În apartament s-a așternut o liniște neobișnuită. Isabelle stătea în mijlocul livingului și, pentru prima dată, a simțit o stânjeneală — fără masă, fără agitație, fără sentimentul că „așa trebuie”.

 

Iar Claire, așezată în taxi, zâmbea sincer pentru prima dată după mulți ani. Fără tensiune. Fără oboseală. Știa un lucru sigur: acest An Nou nu îl va întâmpina în bucătărie, ci la o masă festivă. Dar nu pentru toți — ci pentru ea însăși.