— De unde vine suma asta uriașă? Dragule, ești sigur că nimeni nu fură curent de la noi? întrebă ea uimită.

 

— Jur că nu sunt eu! striga Mark atât de tare încât până și frigiderul vibra. Nu eu, Annuța! De ce începi scandalul?

 

— Deci frigiderul s-a deschis singur, mi-a mâncat singur rulourile și a stins singur lumina în tot apartamentul? Anna stătea în halat în mijlocul bucătăriei și simțea cum îi zvâcnește ochiul. Factura la electricitate e de opt mii! Ce, am pornit o fabrică?

 

El ridică mâinile ca un elev la ședință.

*

— Poate ai uitat uscătorul pornit sau… cum îi zice… sterilizatorul?

 

— Sterilizatorul meu e în SALA DE OPERAȚII. Și e la celălalt capăt al orașului, șuieră Anna printre dinți. Și merg acolo, dacă ai uitat, CA SĂ MUNCESC. Nu să minez criptomonede, ca fratele tău.

 

Mark tresări ca și cum ar fi fost electrocutat.

 

— Asta deja e jignitor…

 

— Ce e jignitor? Că în propria mea casă nu înțeleg de ce am internet ca la NASA și de ce nici în debara becul nu se stinge?

 

El se micșoră. Și tăcu. Ea, însă, nu avea de gând.

 

Anna nu fusese niciodată paranoică. Munca în chirurgie distruge fanteziile absurde: dacă ți se pare că cineva te urmărește, cel mai probabil e un brancardier care așteaptă să eliberezi lampa. Dar în ultimele trei luni au început să se întâmple lucruri care nu aveau explicație.

 

Mai întâi — zgomote. Ca și cum cineva ar umbla prin casă cât timp ea era de gardă.

 

Apoi — lucruri care nu mai erau la locul lor. Pătura ei preferată era aruncată pe fotoliul din living, deși o pusese în dulap cu o săptămână înainte.

 

Și apoi a venit factura. Opt. Mii.

 

Se holbă la hârtie ca la o tomografie cu o tumoră pe jumătate de craniu. Ceva trăia clar în casa ei. Și nu era un animal.

 

În seara în care s-a întors mai devreme de la serviciu, pentru că o pacientă intrase în travaliu prematur și tura se terminase mai repede, nici măcar nu s-a descălțat pe hol. Pentru că din dormitor se auzea o voce.

 

— Mamă, nu-i atinge cosmeticele! Astea sunt pentru piele grasă, tu ai altele!

 

Anna a încremenit.

 

Încet, ca într-un film de groază, s-a îndreptat spre sunet.

 

În dormitor, în PATUL EI, pe PERNELE EI, stătea doamna Dubois în halat și răscolea în trusa ei de cosmetice.

 

Din baie a ieșit Lucas. Doar în slip. Cu un prosop pe cap.

*

— Anna! sări el. De ce ai venit așa devreme?

 

Ea stătea ca o statuie.

 

— Voi de ce sunteți așa devreme? spuse ea rar. Bine ați venit în casa mea. Sau să pun o plăcuță „Familia lui Mark — 24/7”?

 

— Noi… ei bine… asta… se învârtea doamna Dubois ca pe plită. Mark a spus că aveți facturi mari și ne-am gândit…

 

— V-ați gândit că e mai simplu să vă încărcați Tesla în garajul meu, să dormiți pe cearșafurile mele și să scotociți în cosmeticele mele?

 

Lucas ridică din umeri.

 

— Păi sunt bune. Franțuzești?

 

Anna își apucă capul. Nu ca medic. Ca o femeie care tocmai fusese umilită din interior.

 

— Deci, cât timp sunt la muncă, voi pur și simplu… locuiți aici?

 

— E doar temporar! strigă Lucas. Am crezut că nu te deranjează! Suntem familie!

 

Anna se duse în bucătărie. Ca să tacă. Dar tăcerea nu a fost posibilă.

 

Acolo era un laptop. Și la el era conectat un blestemat de miner.

 

Bâzâia ca și cum ar fi alimentat tot cartierul.

 

Ea intră în contul ei de la furnizorul de energie. Ultimele trei luni — facturi de opt, nouă, șapte mii. Înainte — două, cel mult trei. Exact din momentul în care începuseră gărzile de noapte.

 

— Anna, așteaptă! intră Mark în fugă. Nu trage concluzii pripite!

 

Ea închise laptopul.

 

— Sunt chirurg. Nu trag concluzii pripite. Pun un diagnostic.

 

Paraziți. De casă. De familie.

 

În noaptea aceea a dormit într-un hotel lângă spital. Iar Mark a sunat-o de vreo douăzeci de ori. Ultimul mesaj era scurt:

 

„Ai înnebunit. A fost doar ajutor pentru rude. Oprește isteria.”

 

Ea a răspuns:

 

„Isteria o vei opri tu. Când vei primi citația de divorț.”

 

Și a închis telefonul.

 

Anna nu a început să scrie. De fapt, nu a făcut nimic imediat. Doar a stat în bucătăria întunecată, ascultând cum în garaj bâzâia ceva viu, străin, obraznic, și își număra respirațiile. Unu. Doi. Trei. Așa făcea înainte de operațiile dificile — când mâinile sunt deja pregătite, iar mintea trebuie să rămână rece.

 

Lumina din garaj ardea constant. Sigur. Ca și cum nu fusese aprinsă din întâmplare.

*

Anna și-a pus jacheta peste tricoul de casă și a ieșit afară. Frigul a lovit-o în față, dar i-a prins bine — nu i-a permis să clacheze. Ușa garajului era descuiată. Desigur. El „uita” mereu.

 

Înăuntru stătea Mark. Cu spatele la ea. Se ocupa de un prelungitor, încercând să nu facă zgomot, dar tehnologia nu știa să fie tăcută. Pe podea — cutii, cabluri, laptopul cunoscut și încă unul, străin. Mirosea a plastic încins și a siguranță de sine nepedepsită.

 

— Nici măcar nu te-ai încălțat, spuse Anna calm. Ca să nu lași urme?

 

El tresări. Se întoarse încet.

 

— Anna… ce faci aici? Eu… am venit doar să-mi iau lucrurile.

 

— Ale tale? — ea făcu un semn spre echipamente. — Asta, de exemplu? Sau asta?

 

— Nu înțelegi, începu el repede, sacadat. Am nevoie de timp. Până la proces, până se termină toate astea… Nu pot fi pe stradă. Nu deranjez pe nimeni. Oricum tu nu ești acasă noaptea.

 

— Eu locuiesc aici, Mark, spuse ea încet. Chiar și atunci când nu sunt.

 

El flutură mâna iritat.

 

— Iar începi! Exagerezi. E doar curent. Casa e mare, nu se va prăbuși.

 

Anna se apropie. Atât de aproape încât el tăcu.

 

— Știi ce e cel mai înfricoșător în chirurgie? întrebă ea calm. Nu sângele. Nu durerea. Ci momentul în care înțelegi: dacă nu oprești procesul acum, va fi mai rău mai târziu. Pentru toți.

 

El zâmbi, dar zâmbetul era strâmb.

 

— Și ce o să faci? Chemi poliția? Spui că fostul tău soț a aprins o lampă?

 

— Nu, spuse ea și scoase telefonul. Am făcut-o deja.

 

El păli.

 

— Tu… nu puteai.

*

— Puteam, spuse Anna, uitându-se la ecran. Sesizare pentru pătrundere ilegală. Pentru racordare neautorizată. Și încă una — pentru hărțuire. Știi cum se numește asta acum? Stalking.

 

Mark făcu un pas spre ea.

 

— Distrugi totul. Am fi putut ajunge la o înțelegere.

 

— Am ajuns, răspunse ea. Când ți-am spus să pleci.

 

Sirena a apărut repede. Prea repede pentru un om care încă spera că „o să scape”. Mark s-a așezat pe o cutie, s-a uitat în podea și dintr-odată a devenit mic. Nu jalnic — doar mic.

 

Când l-au scos afară, nu s-a opus. Doar s-a întors în prag.

 

— O să regreți, spuse încet.

 

Anna dădu din cap.

 

— Aș fi regretat dacă te-aș fi lăsat să rămâi.

 

După aceea totul s-a desfășurat fără isterii. A doua zi au schimbat încuietorile. Garajul a fost sigilat. Echipamentele confiscate. Procesul s-a încheiat mai repede decât se așteptase: documentele vorbeau de la sine. Mark nu a mai sunat. Nici doamna Dubois. Lucas a dispărut ca și cum nu ar fi existat — ca un disconfort temporar care a lăsat în urmă doar zgomot.

 

O lună mai târziu, Anna s-a întors acasă după o gardă de noapte și, pentru prima dată după mult timp, nu a mai ascultat cu atenție. Lumina se aprindea acolo unde o aprindea ea. Internetul nu mai trăia o viață proprie. Lucrurile rămâneau la locul lor.

*

A făcut un duș, s-a întins în dormitorul curat și liniștit și a închis ochii.

 

Casa respira odată cu ea. Lent. Uniform.

 

Și nimeni altcineva.