— Suntem o familie? NU! — Anna flutura cardul în fața soțului ei. — Tu și mama ta sunteți o familie, iar eu plătesc aici pentru doi!

 

— De ce ai făcut asta, Marc?! — Anna stătea în bucătărie, strângând cardul bancar ca pe o armă. În ochii ei scânteiau fulgere, buzele îi tremurau, iar pe aragaz laptele dădea în clocot. La fel ca mariajul lor — gata să dea pe dinafară.

 

Marc se foia de pe un picior pe altul și privea în podea — pierdut, ca un elev cu o notă proastă și părinții în spatele ușii.

 

— La mama curge cada… — a murmurat el. — Și are tensiunea mare…

*

— Eu am tensiunea mare, Marc! — Anna și-a apăsat tâmpla. — Ai idee pe ce voiam să cheltuiesc banii aceia? Voiam să merg la mare. Singură. Fără tine, fără Jeanne-Marie, fără chiftelele ei nesfârșite și fără poveștile despre cum „inima ei suferă din cauza discuțiilor voastre nocturne”!

 

A râs nervos — scurt, frânt. Râsul era răgușit, ca și cum ar fi ars pe dinăuntru.

 

— Nici măcar nu m-ai întrebat! — a continuat ea. — Ai scos banii. Ai mei. De pe cardul meu. Ce sunt eu pentru tine, un bancomat?

 

— Suntem o familie, — a mormăit el.

 

— Familie? Da, doar că tu ești fiul, eu sunt casiera, iar mama ta e contabilul-șef! — Anna a lovit masa cu palma. — Ai luat vreodată o decizie singur?

 

— Am vrut doar să fie bine pentru toată lumea. Ne mutăm, la mama se face renovare, va fi mai mult spațiu…

 

— Mai mult spațiu pentru cine? Pentru oalele ei? Ca să poată veni la mine în bucătărie și să mă întrebe dacă nu cumva port pantaloni prea scurți?!

 

Locuiau într-o garsonieră închiriată. De trei ani. În tot acest timp, dragostea se transformase în oboseală, iar romantismul — în mirosul de risotto pe care Jeanne-Marie îl aducea în fiecare săptămână. Avea, de altfel, și o cheie.

 

— „Pentru orice eventualitate, dacă uitați fierul în priză.” — Așa spusese ea. Și, probabil, se referea la altceva: să nu uitați cine este șeful aici.

 

Anna își amintea cum, într-o dimineață, venise pe neașteptate, când ei încă dormeau. Intrase ca la ea acasă, cu o pungă de cumpărături și cu o expresie de parcă nu i-ar fi surprins odihnindu-se, ci comițând o crimă.

 

— Ce vrei, Marc? — Anna îl privea direct. — Vrei să locuiești cu mama ta? Să auzi zilnic că „arăți rău” și că „această Anna a ta te-a terminat”? Te rog, du-te.

 

El tăcea. Pentru că își dorea un singur lucru — să tacă toată lumea.

 

— Știam eu, — a spus Anna încet. — Un bărbat care nu e în stare să-și facă un ceai, dar dispune de banii altcuiva.

 

— E mama mea, Anna. Îi este greu. E singură. Ai fi putut măcar să vorbești calm cu ea.

 

— Las-o să vorbească cu tine. Iar tu — cu ea. De preferat, dintr-un alt apartament.

 

Anna s-a apropiat. Vocea i-a devenit fermă:

 

— Ascultă-mă bine. Dacă mai iei o decizie fără mine — plec. Fără scene. Îmi strâng lucrurile și plec. Voi lăsa doar papucii cu urechiușe — ca amintire.

 

El tăcea. Chiar și fierbătorul se oprise din șuierat.

 

După o oră, Anna stătea întinsă pe canapea, privind tavanul. I se părea că acesta coborâse, că o apasă.

 

A luat telefonul și și-a sunat prietena.

 

— Ines, sunt la limită. Ori divorțez, ori încep să beau dimineața. Ce e mai ieftin?

 

— Divorțul, — a răspuns ea. — Alcoolul nu ți se potrivește.

 

— Așa e, — a zâmbit amar Anna.

 

— Ce s-a întâmplat?

 

— A scos banii mei. Pentru mama lui. Fără un cuvânt. A decis pur și simplu că așa e corect. Iar eu — ca și cum n-aș exista.

*

— Atunci e timpul să închizi această „bancă”. Ai blocat cardul?

 

— Da.

 

— Perfect. Acum blochează și îndoielile.

 

A doua zi dimineață, Anna a mers la o agenție imobiliară.

 

— Vreau să refac contractul de închiriere pe un singur nume, — a spus ea. — Pe al meu.

 

— Soțul nu este împotrivă? — a întrebat agentul.

 

— Dacă va fi, va afla din scrisoare.

 

Seara, Marc s-a întors acasă. În apartament erau cutii.

 

— Tu… pleci?

 

— Nu. Eu rămân. Tu decizi.

 

— Pur și simplu nu știam că e atât de important pentru tine…

 

— Iar eu nu știam că pentru tine sunt o aplicație de card. Acum știm amândoi.

 

Și pentru prima dată după mult timp, Anna nu a plâns. Pentru că a înțeles: dacă va fi stăpână, va fi stăpâna propriei vieți.

 

— Anna, poate totuși vei vorbi cu mama mea? — a spus el încet, la ușă.

 

— Nervii mei nu mai rezistă, — a răspuns ea calm. — Iar avocatul a spus un singur lucru: „Fugiți”.

 

Stătea la fereastră, cu o țigară. Fumul se ridica în sus ca un simbol al libertății — chiar dacă avea gust de nicotină.

 

— Te-ai schimbat, — a spus el.

 

— Iar tu — nu. Asta explică totul, — a răspuns ea.

 

A trecut o săptămână. Marc locuia la mama lui. Apoi venea după lucruri. Apoi — „doar să vorbim”. Și într-o zi a venit cu ea.

 

Jeanne-Marie. Cu palton și cu o expresie de parcă venise să pronunțe sentința.

 

— Anna, — a spus ea fără să salute. — Ce e dezordinea asta? Fiul meu nu a mâncat micul dejun, iar tu bei cafea!

 

— Să mănânce acum la dumneavoastră, — a răspuns Anna calm. — Acolo unde este adevărata lui familie.

 

— Cum îți permiți?! — a izbucnit femeia. — El este soțul tău!

*

— Nu. Este fiul mamei sale, care a cheltuit banii mei pe renovarea dumneavoastră. Acum e frumos acolo, nu-i așa?

 

— Știai că avem dificultăți!

 

— Dumneavoastră aveți, — a subliniat Anna. — Nu noi. Eu am ieșit din povestea asta.

 

— Mai ai măcar puțină conștiință?! — și-a ridicat vocea Jeanne-Marie, trăgându-și mănușile…

 

Anna nu a făcut niciun pas înapoi. Dintr-odată a simțit o liniște ciudată — de parcă tot ce fusese mai greu rămăsese deja în urmă, iar acum nu mai rămânea decât să pună punctul final.

 

— Am conștiință, — a spus ea calm. — Tocmai de aceea nu voi mai permite să fiu folosită. Nici de dumneavoastră, nici de fiul dumneavoastră.

 

Marc stătea între ele, adus de spate, ca un băiat prins asupra unui borcan care nu-i aparținea. Își muta privirea de la mamă la soție, dar nu spunea nimic.

 

— Marc, — Anna l-a privit direct. — Ai de gând să spui ceva? Sau vei aștepta din nou ca altcineva să decidă în locul tău?

 

— Eu… nu am vrut să se ajungă aici, — a murmurat el.

 

— Și totuși s-a ajuns aici tocmai pentru că nu ai vrut nimic, — a răspuns ea liniștită. — Nici să decizi, nici să-ți asumi răspunderea, nici să alegi.

 

Jeanne-Marie a pufnit.

 

— Vezi, fiule? Ți-am spus eu — nu te înțelege. O femeie ar trebui să fie mai blândă, mai răbdătoare.

 

Anna a zâmbit ironic.

 

— Răbdarea nu este sinonimă cu acceptarea fără limite. Iar blândețea nu înseamnă să suporți controlul altcuiva.

 

S-a apropiat de dulap, a scos un dosar și l-a pus pe masă.

 

— Aici este copia noului contract de închiriere. Apartamentul este acum pe numele meu. Ai o săptămână, Marc, să-ți iei lucrurile.

 

— Îl alungi pe fiul meu?! — a izbucnit Jeanne-Marie.

 

— Nu, — a răspuns Anna. — Îmi recuperez viața.

 

În cameră s-a lăsat liniștea. Chiar și Jeanne-Marie a tăcut pentru o clipă, ca și cum nu se aștepta ca discuția să se încheie nu cu țipete, ci cu o decizie.

 

— Hai, mamă, — a spus în cele din urmă Marc, fără să ridice privirea. — Aici… totul e clar.

 

A trecut pe lângă Anna, i-a atins ușor umărul, dar ea nu a tresărit. Doar a expirat — lent, adânc, ca și cum ar fi eliberat trei ani de tensiune.

 

Ușa s-a închis. Nu s-a trântit — pur și simplu s-a închis. Și acesta a fost cel mai exact final.

 

Seara, Anna stătea pe pervaz cu o cană de ceai. Telefonul a vibrat.

 

— Și? — a scris Ines.

 

— Liniște, — a răspuns Anna. — Adevărată. Fără reproșuri. Fără presiune. E înfricoșător… și bine.

 

— Atunci e corect.

*

Anna a zâmbit și a privit pe fereastră. Orașul își trăia viața — oamenii se grăbeau, râdeau, se certau. Iar ea, pentru prima dată după mult timp, simțea că nu mai datorează nimic nimănui.

 

După o lună, Marc a trimis un mesaj. Scurt.

 

„Ai avut dreptate. Păcat că am înțeles prea târziu.”

 

Anna a citit, a pus telefonul cu ecranul în jos și nu s-a mai întors la el.

 

Pentru că unele răspunsuri sunt importante doar atunci când încă te îndoiești. Iar ea — nu mai avea nicio îndoială.