— Știu că strângeai bani pentru vacanță. Dă-ni-i nouă — am decis să punem un gard la casa mea de la țară, — a cerut soacra.

 

— Anna, ești serioasă? Vietnam? E atât de departe! — Lucas s-a uitat neîncrezător la soția lui, ținând un sandviș în mână.

 

— De ce nu? Am economisit timp de doi ani, punând deoparte câte puțin în fiecare lună. Uite, vezi — Anna i-a întins telefonul cu aplicația bancară deschisă. — Exact cât e nevoie pentru pachet.

 

Anna abia își stăpânea emoția. Doi ani de așteptare, doi ani de mici renunțări — de la haine noi până la mersul la cinema. Iar acum, în sfârșit, visul era aproape realitate.

 

— Dar de ce tocmai Vietnam? Putem merge la lacul nostru, ca de obicei — a ridicat din umeri Lucas, terminând sandvișul.

 

— Lucas, toată viața am mers acolo. Vreau ceva diferit, înțelegi? Altă cultură, altă mâncare, alți oameni. Și oceanul! — în ochii Annei a licărit acea scânteie pe care Lucas o vedea tot mai rar în cei șapte ani de căsnicie.

*

— Vom vedea — a răspuns vag el, ridicându-se de la masă. — Trebuie să plec la muncă. Vorbim diseară.

 

Lucas a plecat, iar Anna a rămas singură cu visele ei despre nisip alb și fructe exotice. Știa că soțul ei nu îi împărtășește entuziasmul, dar credea că îl va putea convinge. Până la urmă, erau banii ei — câștigați din ore suplimentare și munci în plus.

 

Telefonul a sunat. Pe ecran a apărut: „Maria Laurent”.

 

— Bună ziua — a răspuns Anna, încercând să pară amabilă.

 

— Annușka, Lucas a plecat deja? — în vocea soacrei se simțea o emoție neobișnuită.

 

— Da, tocmai a plecat.

*

— Bine. Ascultă, poți trece pe la mine astăzi, te rog? Am nevoie de ajutorul tău.

 

Anna a înăbușit un oftat greu. Întâlnirile cu soacra ei rareori erau liniștite.

 

— Desigur, Maria. Trec după serviciu.

 

— Perfect. Te aștept.

 

După ce a închis, Anna s-a gândit ce ar putea să îi trebuiască Mariei. De obicei, ea prefera să îi ceară ajutor fiului ei, nu nurorii.

 

Ziua de lucru părea interminabilă. Anna, contabilă într-o firmă comercială, aprecia de obicei munca ei pentru stabilitate și ordine, dar astăzi cifrele nu se legau, iar gândurile îi zburau mereu spre Vietnam.

 

Spre seară, Lucas a sunat.

 

— Anna, voi întârzia. Au adus o mașină complicată, trebuie să o terminăm.

 

— Am înțeles. Apropo, mama ta m-a rugat să trec pe la ea.

 

— Serios? — s-a mirat Lucas. — Bine, du-te. Doar să nu vă certați.

 

— Când am început eu prima? — s-a indignat Anna.

 

— Glumeam, glumeam. Ne vedem diseară.

 

Apartamentul Mariei se afla la cincisprezece minute de birou. Un bloc vechi de panouri, etajul patru — aici își petrecuse Lucas copilăria. Anna a sunat la ușă și aproape imediat s-au auzit pași.

 

— Intră, intră — a spus soacra cu amabilitate. — Am pus ceaiul.

 

Arăta neobișnuit de vioaie. La cincizeci și opt de ani, Maria rămânea suplă și energică. Părul închis la culoare era strâns într-un coc ordonat, iar în ochi i se citea nerăbdarea.

 

Anna a intrat în bucătărie: ceai, plăcintă, două cești.

*

— Ia loc, spune-mi ce mai faci — a spus soacra.

 

— Ca de obicei, muncesc.

 

— Lucas a pomenit că te pregătești să zbori undeva?

 

Anna a zâmbit:

 

— Da, în Vietnam! Am strâns bani doi ani pentru călătorie.

 

— Vietnam? — soacra s-a strâmbat nemulțumită. — Și cât ai reușit să strângi?

 

Anna a spus suma — și a simțit mândrie.

 

— Uau — s-a mirat Maria. — Nu e deloc puțin.

 

— Deci, ce s-a întâmplat? — a întrebat Anna, hotărâtă să revină la subiect.

 

— Ei bine… gardul de la casa de la țară s-a dărâmat — a început soacra. — Lucas s-a uitat, totul a putrezit. Vecinii se plâng că stricăm aspectul.

 

— Și cu ce pot ajuta?

 

— Cum adică cu ce? — s-a mirat Maria. — Știu că ai bani puși deoparte. Dă-ni-i nouă — vom pune un gard nou.

 

Anna a încremenit. I s-a părut că a auzit greșit.

 

— Scuzați-mă, ce ați spus?

 

— Ce nu e clar? — a răspuns iritat soacra. — Gardul e urgent, iar suma ta e exact potrivită. Lucas deja a promis că veți ajuta.

 

— Lucas le-a promis banii mei? — Anna a simțit cum mânia începe să clocotească în ea…

 

Maria a lăsat ceașca jos și a privit-o drept în ochi, fără nicio ezitare.

 

— Și ce e atât de grav? Sunteți familie. Familia se ajută. În plus, gardul nu e un capriciu, e o necesitate.

 

— O necesitate e atunci când se discută dinainte, — Anna s-a ridicat încet. — Nu când sunt pusă în fața faptului împlinit.

*

— Annușka, nu dramatiza, — a fluturat mâna soacra. — Ești tânără, vei mai strânge bani. Noi avem casa de la țară, gospodăria. Vecinii se plâng.

 

— Am economisit doi ani, — a spus Anna ferm. — Sunt banii mei. Și călătoria mea.

 

Maria și-a strâns buzele.

 

— Deci vacanța ta e mai importantă decât familia?

 

— Nu, — a clătinat Anna din cap. — Dar viața mea nu poate fi anulată de fiecare dată din cauza deciziilor altora.

 

Soacra s-a ridicat brusc.

 

— Știam eu. Fată de oraș. Te gândești doar la tine.

 

Anna s-a ridicat și ea, simțind cum îi tremură degetele.

 

— Mă gândesc la dreptate. Și la faptul că nu se poate decide în locul meu.

 

În acel moment a sunat telefonul. Pe ecran — Lucas.

 

— Da, — a răspuns Anna, fără să-și ia privirea de la Maria.

 

— Ești deja la mama? — a întrebat el precaut.

 

— Da. Și chiar discutăm promisiunea ta de a da banii mei pentru gard.

 

În receptor s-a lăsat o pauză.

 

— Eu… nu am spus chiar așa, — s-a bâlbâit Lucas. — Credeam că vom decide împreună.

 

— „Împreună” înseamnă să întrebi, — a tăiat Anna. — Nu să pui pe cineva în fața faptului împlinit.

 

— Anna, hai să fim calmi, — a intervenit Maria. — Lucrurile astea nu se discută la telefon.

 

— Tocmai la telefon, — a răspuns Anna. — Ca să nu rămână nimic nespus.

 

A tras aer în piept.

 

— Lucas, nu voi da acești bani. Dacă e nevoie de un gard, vom căuta alte variante. Credit, rate, pe etape. Dar nu pe seama mea și nu fără acordul meu.

*

Din nou, liniște.

 

— Am înțeles, — a spus Lucas în cele din urmă. — Vin.

 

A ajuns după patruzeci de minute. În bucătărie era sufocant și tensionat.

 

— Mamă, — a început el, — am greșit. Nu trebuia să promit fără Anna.

 

Maria s-a aprins.

 

— Deci o alegi pe ea?

 

— Aleg onestitatea, — a spus Lucas ferm. — Și respectul.

 

Anna l-a privit cu surprindere și o ușoară ușurare.

 

— Voi ajuta cu gardul, — a continuat el, — dar cu banii mei și cu munca mea. Anna nu e obligată.

 

Maria s-a așezat încet pe scaun.

 

— Așa deci… — a șoptit ea.

 

— Exact așa, — a răspuns Lucas. — Altfel, ne vom pierde unii pe alții.

 

Drumul spre casă a fost în tăcere. La intrare, Lucas s-a oprit.

 

— Iartă-mă, — a spus el. — M-am obișnuit ca mama să decidă, iar eu să fiu de acord. Și nu mi-am dat seama când am început să decid în locul tău.

 

Anna a oftat.

 

— Nu sunt împotriva ajutorului. Sunt împotriva faptului de a nu fi ascultată.

 

El a dat din cap.

 

O lună mai târziu, gardul de la casa de la țară a fost totuși montat — mai modest decât își dorea Maria, dar îngrijit. Lucas mergea să ajute singur. Anna nu se mai justifica și nu mai explica nimic.

 

Iar peste trei luni, Anna stătea în aeroport cu biletul spre Vietnam în mână. Lucas a îmbrățișat-o strâns.

*

— Adu-mi oceanul, — a zâmbit el.

 

— Îl voi aduce, — a răspuns ea. — Și siguranța că viața mea este, totuși, a mea.

 

Și pentru prima dată după mult timp, a plecat fără sentimentul de vină.