— Nu sunt secretara mamei tale, Victor! — am strigat când soțul meu mi-a cerut din nou să o ajut pe soacra mea.

 

— Ela, nu poți să treci pe la mama azi? Are iar probleme cu actele apartamentului, — a spus Victor, fără să-și ridice privirea din laptop.

 

— Azi? — Eleonora a încremenit lângă masă. — Azi am o întâlnire cu conducerea arhivei, ți-am spus din timp!

 

— Amână, — a făcut el un gest nepăsător, ca și cum ar fi fost o nimica toată. — Mama chiar are nevoie de sprijin.

 

— Victor, e deja a treia oară săptămâna asta! — Ela își stăpânea cu greu iritarea. — Luni am fost cu ea la primărie, marți am ajutat-o cu plata facturilor. Azi am o întâlnire importantă, nu pot lăsa totul!

*

— Dar e mama mea, — Victor a ridicat în sfârșit privirea. — Ai putea…

 

— Nu sunt asistenta personală a mamei tale, Victor! — a strigat Ela, iar urechile i-au țiuït de la propria voce.

 

S-a lăsat o tăcere grea. Victor a închis încet laptopul.

 

— Așa vorbești acum despre familia mea? — a spus rece.

 

— Nu, eu doar… — a început Ela, dar el deja se ridica.

 

— Mă duc la părinți. Te sun când mă liniștesc.

 

Ușa s-a trântit. Ela s-a lăsat pe scaun, acoperindu-și fața cu palmele.

 

— Și pur și simplu a plecat? — Maria o privea cu compasiune.

 

Stăteau într-o cafenea primitoare, aproape de arhivă. Întâlnirea fusese un succes, dar Ela nu simțea nicio bucurie.

 

— Da, a plecat. De trei zile stă la părinți, — învârtea lingurița în ceașcă. — Sună doar ca să întrebe dacă m-am răzgândit.

 

— Răzgândit în privința a ce? — s-a mirat Maria.

*

— Să-mi cer scuze mamei lui, probabil, — a răspuns obosită Ela. — Victor crede că am fost prea dură.

 

— Ascultă-mă, — Maria s-a aplecat spre ea, — nu ești obligată să îndeplinești toate cererile soacrei tale. Ai propria viață, propria carieră. Victor trebuie să înțeleagă asta.

 

— La început eu ofeream ajutorul, — a recunoscut Ela. — Când Paul s-a pensionat, au apărut problemele cu actele. Am preluat o parte din griji, dar acum a devenit o obligație permanentă.

 

— Trebuie să vorbești calm cu el, — a spus Maria hotărât. — Ajutorul pentru părinți e o responsabilitate comună, nu doar a ta.

 

— Dacă ar fi vrut să asculte… — a zâmbit trist Ela.

 

— De unde ai aflat?.. — a repetat Ela, iar propria voce i s-a părut străină.

 

Sofia s-a sprijinit de balustrada balconului și a privit curtea întunecată.

 

— Din întâmplare, — a spus ea încet. — L-am dus pe Paul la doctor când Helena chipurile era la o prietenă. El m-a rugat. A spus că, deocamdată, nu vrea să știți. Mai ales Victor.

*

— Dar de ce?.. — Ela a simțit cum o neliniște rece, amestecată cu vinovăție, i se ridică în piept.

 

— Pentru că Helenei îi este frică, — a răspuns simplu Sofia. — De bătrânețe, de slăbiciune, de pierderea controlului. De aceea îi ține pe toți aproape. Mai ales pe tine.

 

Ela a tras adânc aer în piept. Brusc, totul a căpătat sens: apelurile constante, cererile urgente, presiunea, supărările.

 

— Victor trebuie să știe, — a spus în cele din urmă.

 

— Știu, — a încuviințat Sofia. — Dar nu eu trebuie să-i spun. Nici tu. Asta trebuie să vină de la Paul… sau de la Helena. Altfel, va fi și mai rău.

 

În acel moment, ușa s-a deschis din nou. Victor a ieșit pe balcon.

 

— Ela, — a ezitat el, — putem vorbi un minut?

 

Sofia a zâmbit înțelegător și s-a retras înăuntru.

 

Au rămas singuri. Stânjeneala plutea între ei ca o ceață densă.

 

— Îmi pare rău că am plecat atunci, — a spus Victor primul. — Eram furios, dar… mai mult pe mine decât pe tine.

 

Ela a tăcut, lăsându-l să continue.

 

— M-am obișnuit să duci tu totul. Munca, casa, mama… Mi-a fost comod să nu văd cât de greu îți era.

 

— Iar mie mi-a fost comod să tac, — a răspuns ea încet. — Am crezut că, dacă mai rezist puțin, va fi mai ușor. Dar a fost din ce în ce mai greu.

*

Victor a dat din cap, strângând buzele.

 

— Sofia mi-a amintit multe lucruri astăzi. Și tata… — s-a oprit. — A spus că repet greșelile lui.

 

Ela l-a privit.

 

— Ce fel de greșeli?

 

— Că am ales tăcerea în locul dialogului. Și apoi a fost prea târziu.

 

S-a lăsat liniștea. Din cameră se auzea plânsul Helenei, iar Anthony vorbea încet cu tatăl său.

 

— Nu sunt împotriva ideii de a-ți ajuta părinții, — a spus Ela în cele din urmă. — Chiar nu sunt. Dar vreau să fiu soția ta, nu o resursă inepuizabilă.

 

— Știu, — Victor i-a luat cu grijă mâna. — Și dacă rămânem împreună, va fi altfel. Promit. Nu pentru că așa trebuie… ci pentru că am înțeles, în sfârșit.

 

L-a privit mult timp, ca și cum ar fi verificat adevărul din spatele cuvintelor.

 

— Atunci să începem cu onestitate, — a spus Ela. — Fără ea, nimic nu va funcționa.

 

El a încuviințat.

 

A doua zi, Paul i-a adunat singur pe toți în bucătărie. Vorbea încet, uneori se oprea, dar nu își cobora privirea. Helena plângea, Anthony își strângea pumnii, iar Victor era palid și tăcut.

 

Adevărul a fost greu, dar eliberator.

 

O lună mai târziu, multe lucruri se schimbaseră. Helena a acceptat pentru prima dată ajutorul serviciilor sociale. Victor a încetat să mai paseze responsabilitatea. Ela s-a întors la muncă fără sentiment de vină.

 

Într-o seară, stând amândoi în bucătărie, Victor a spus:

 

— Știi, crizele sunt ciudate. Ori te frâng, ori pun totul la locul lui.

*

Ela a zâmbit și i-a luat mâna.

 

— Important este că am ales să vorbim. Restul se poate rezolva.

 

De data aceasta, liniștea dintre ei nu era apăsătoare, ci calmă — una în care puteai respira.