— Nu vei mai trece pragul apartamentului meu, — a spus nora, când soacra a decis să o alunge din casa lor comună.

 

Documentele zăceau pe masă ca o amintire rece a trădării. Claire privea mult timp ștampila notarului, nevenindu-i să creadă. Apartamentul în care ea și Thomas locuiseră timp de trei ani încetase brusc să mai fie al lor.

 

Sunetul ascuțit al soneriei a făcut-o să tresară. A deschis — pe prag stătea soacra. Bernadette Laurent, cu un buchet de crizanteme și un zâmbet forțat, lipsit de orice căldură sau sinceritate.

 

— Claire, draga mea! — a ciripit ea, întinzând florile. — Ce faceți? Thomas e acasă?

 

— Nu, este încă la serviciu, — a răspuns calm Claire, luând buchetul. — Poftiți.

*

Soacra a intrat în living, cercetând camera cu atenție, de parcă verifica dacă totul era la locul lui. S-a așezat pe canapea, cu mâinile frumos împreunate în poală.

 

— Știi, Claire, m-am gândit… — a început ea cu blândețe. — Tu și Thomas sunteți tineri, plini de energie. Cu siguranță visați la o locuință a voastră.

 

Claire s-a încordat. Tonul acela mieros îl cunoștea bine — întotdeauna era urmat de ceva neplăcut.

 

— Avem deja o locuință proprie, doamnă Laurent, — a spus ea liniștit.

 

Soacra a râs — sonor, dar fals.

 

— O, Claire, ce naivă ești! Apartamentul a fost cumpărat cu banii mei. L-am trecut pe numele lui Thomas ca să-i fie mai ușor cu banca. Dar, în acte, este al meu, — a spus ea, ca și cum ar fi fost un detaliu nesemnificativ.

*

Respirația lui Claire s-a tăiat. În fața ochilor îi apăruseră documentele de pe masă — ștampila, semnătura, totul se potrivea.

 

— Ce vreți să spuneți? — a întrebat ea încet.

 

— Nimic rău, — a făcut un gest din mână soacra. — Doar m-am hotărât să facem un schimb. Am un apartament cu o cameră la marginea orașului — luminos, confortabil. Perfect pentru tine și Thomas! Iar eu mă mut aici. În centru totul e aproape, inclusiv policlinica.

 

Claire a simțit cum pământul îi fuge de sub picioare. Trei ani își construise acest cămin, alesese mobila, perdelele, florile de pe pervaz… Iar acum totul nu-i mai aparținea.

 

— Thomas știe? — a reușit cu greu să spună.

 

— Bineînțeles! — a răspuns vesel Bernadette. — Am discutat totul. Este un băiat deștept, știe că mama nu-i vrea răul. Noi rezolvăm întotdeauna lucrurile împreună.

 

„Noi”. Cuvântul a înțepat dureros. Claire a înțeles că în această familie „noi” însemna Thomas și mama lui. Iar ea fusese tot timpul pe lângă ei — ca o invitată.

 

— Când doriți să ne mutăm?

 

— Nu te îngrijora atât! — a râs soacra. — Peste câteva zile. Am găsit deja hamali. Thomas va ajuta. Iar eu voi mai pune lucrurile la punct, voi mai vopsi pe ici, pe colo. O casă are nevoie de grijă.

 

S-a ridicat și a bătut-o prietenește pe umăr pe Claire.

 

— Nu fi tristă, Claire. Totul e spre bine. Pentru tineri e util să înceapă de jos, ca să învețe să aprecieze ce au.

 

Când ușa s-a închis în urma ei, Claire a rămas așezată. În fața ei erau crizantemele — flori aduse de obicei la despărțire. La despărțirea de ceva viu.

 

Seara târziu s-a întors Thomas. Obosit, iritat, s-a dus direct în bucătărie și a deschis o bere. Claire îl privea în tăcere.

 

— A fost mama pe aici? — a întrebat el fără să ridice privirea.

 

— A fost, — a răspuns ea calm. — Trebuie să vorbim.

 

S-a încordat. În ochii lui a apărut o urmă de vinovăție.

 

— Despre ce?

 

— Despre apartament. Despre faptul că trebuie să ne mutăm peste patru zile.

 

Sticla a lovit masa cu un sunet surd, berea s-a vărsat.

*

— Claire, nu începe. Mama a explicat totul. E temporar. Vom strânge bani și ne vom cumpăra locuința noastră.

 

— Temporar? — a zâmbit amar Claire. — Thomas, ne alungă din casă. Iar tu numești asta temporar?

 

— Nu ne alungă, ci oferă o variantă rațională, — a ridicat el vocea. — Mama a muncit toată viața pentru acest apartament. Are dreptul să dispună de el.

 

— Are dreptul să ne lase fără casă? Fără să ne anunțe? — vocea lui Claire tremura. — Și tu ești de partea ei?

 

— Nu sunt de partea nimănui, sunt realist. Mama se gândește la viitor.

 

— La viitorul cui, Thomas? Al ei sau al nostru?

 

El și-a ferit privirea. Și totul a devenit clar fără cuvinte.

 

— Nu voi merge în acel apartament, — a spus ferm Claire.

 

— Cum adică nu vei merge? Unde vei locui?

 

— Nu știu. Dar acolo — nu.

 

— Claire, te porți neserios! Suntem o familie! În vremuri grele trebuie să fim împreună!

 

— Familie? — Claire s-a întors spre el. — Nu, Thomas. Familie este atunci când deciziile se iau în doi. Iar la noi decide mereu mama ta.

 

El a clătinat doar din cap, ca și cum ar fi spus o prostie.

 

— Claire, gândește-te… Nu ne permitem chirie. Mama oferă aproape gratis.

 

— Aproape gratis, aproape al nostru, aproape familie, — a repetat încet Claire. — Iar eu nu vreau să trăiesc „aproape”.

 

A mers în dormitor, a scos o geantă și a început să-și adune lucrurile.

 

— Ce faci? — a întrebat derutat Thomas.

*

— Mă pregătesc, — a răspuns calm.

 

— Claire, nu face prostii! Vom rezolva!

 

— Nu, Thomas, — l-a privit direct în ochi. — Am înțeles doar un lucru: în casa asta am fost mereu oaspete. Și oaspete nu mai vreau să fiu.

 

El a rămas pe loc, fără să știe ce să spună.

 

— Claire, așteaptă! Mâine e aniversarea noastră!

 

Ea s-a oprit în prag.

 

— Aniversarea… — a spus încet. — Doar că nu știu pe cine vei felicita mâine — soția ta sau mama ta.

 

Claire a închis ușa în urma ei încet, fără zgomot. Sunetul acela — abia perceptibil — a fost mai puternic decât orice strigăt.

 

Noaptea a petrecut-o la o prietenă. A stat trează, privind tavanul, și pentru prima dată după mult timp nu a mai reluat în minte cuvintele altora. Gândurile îi erau surprinzător de clare: totul se întâmplase deja. Nu mai exista un loc în care să se întoarcă.

 

Dimineața a sunat telefonul. Pe ecran — Thomas. Claire nu a răspuns. Apoi a venit un mesaj:

„Hai să vorbim calm. Mama a exagerat.”

 

Claire a zâmbit amar. Cuvântul „a exagerat” acoperea prea des voința altcuiva.

*

S-a întors în apartament la prânz — să-și ia lucrurile rămase. A deschis cu cheia ei, pe care încă o avea. În hol erau cutii. Noi. Străine. Pe cuier atârna paltonul lui Bernadette.

 

Din living se auzea vocea ei:

 

— Thomas, ți-am spus — canapeaua e mai bine lângă fereastră. Așa e mai multă lumină.

 

Claire a intrat.

 

Bernadette s-a întors, de parcă nu ar fi fost deloc surprinsă.

 

— A, ai venit, — a spus calm. — Foarte bine, ia totul dintr-o dată, ca să nu mai vii iar.

 

Thomas stătea lângă ea, încordat, cu umerii căzuți.

 

— Claire, noi doar… — a început el.

 

— Nu, — l-a întrerupt ea. — Nu am venit pentru explicații.

 

A intrat în dormitor. Dulapul era pe jumătate gol — hainele ei fuseseră deja strânse. Cu grijă. Ca ceva inutil, dar deranjant.

 

— Vezi? — s-a auzit vocea soacrei. — Am făcut totul omenește. Fără scandaluri.

 

Claire s-a întors în living cu geanta în mână.

 

— Să alungi un om „omenește” se pare că este posibil, — a spus ea pe un ton egal.

 

Bernadette a ridicat din umeri:

 

— Nu dramatiza. Ești tânără, te vei descurca. Iar mie, la vârsta mea, îmi trebuie confort și liniște.

*

Claire l-a privit pe Thomas.

 

— Chiar crezi că asta este normal?

 

El a tăcut. Apoi a spus încet:

 

— Nu am vrut să aleg.

 

— Ai ales, — a răspuns Claire. — Doar ai sperat că mă voi resemna.

 

S-a apropiat de masă și a luat dosarul cu documentele, pe care l-a recunoscut imediat.

 

— Apropo, — a spus ea, — am fost la un avocat. Știai că, la cumpărarea apartamentului, chiar dacă banii au fost ai mamei tale, dar noi am locuit aici ca o familie și am investit amândoi, am și eu drepturi?

 

Bernadette s-a îndreptat brusc.

 

— Ce drepturi?

 

— De acest fel, — a răspuns calm Claire. — Dar nu vă faceți griji. Nu vă voi da în judecată.

 

L-a privit pe Thomas pentru ultima dată.

 

— Ar fi fost un drum lung și neplăcut. Eu aleg altul.

 

— Care? — i-a scăpat lui.

 

— Al meu.

 

Claire a lăsat cheile pe măsuță.

 

— Nu mă vei mai vedea aici. Și nu pentru că m-ați alungat. Ci pentru că am plecat singură.

 

S-a întors și a ieșit. Pe palier era lumină și liniște. Liftul venea încet, dar Claire nu se grăbea.

 

După o lună a închiriat un apartament mic — nu în centru, fără „totul la îndemână”, dar cu ferestre spre care îi plăcea să privească. A cumpărat perdele simple, a pus flori pe pervaz.

*

În ziua care ar fi trebuit să fie aniversarea, Claire a primit un mesaj de la Thomas:

„Am înțeles totul. Dacă vei dori să vorbim…”

 

A citit. A șters. Și a închis telefonul.

 

Seara a aprins lumina, și-a turnat ceai și pentru prima dată după mult timp a simțit nu durere, ci liniște.

 

Pentru că un cămin nu sunt pereții.

Un cămin este locul unde nu ți se cere să fii comodă.