— Mama mea urmează să se mute la noi, așa că va trebui să o înregistrezi în apartament, — mi-a spus soțul la micul dejun.

 

— Clara, trebuie să vorbim serios, — a spus Martin, lăsând ceașca cu cafeaua răcită și încrucișându-și brațele pe piept. Avea vocea aceea — calmă, dar cu acea notă care anunța mereu vești neplăcute.

 

Clara a ridicat privirea din cartea pe care o răsfoia la masă.

 

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat ea precaut, lăsând romanul deoparte.

 

— Mama a vândut casa din Lüneburg, — a început Martin, evitându-i privirea. — Va locui cu noi. Și va trebui să îi faci înregistrarea în apartament.

 

Fraza nu a sunat ca o rugăminte, ci ca o decizie deja luată.

 

— Stai… ce? — Clara s-a încruntat. — A vândut casa? Când? Și de ce aflu ultima?

 

— De curând, — a răspuns el oftând. — Vine peste câteva zile. N-am vrut să-ți spun mai devreme, ca să nu ne certăm. Dar acum totul e decis.

*

Clara a simțit cum în ea se ridică un val de iritare.

 

— Adică ai hotărât totul fără mine? Martin, apartamentul este al meu! L-am moștenit de la bunica!

 

— Clara, este în vârstă, are nevoie de sprijin, — a replicat el. — Nu are unde să se ducă.

 

— Nu puteai să mă întrebi? — a încercat ea să vorbească calm, dar vocea i-a tremurat. — Măcar din respect pentru proprietatea mea?

 

— Știam că te vei opune, — a spus Martin încăpățânat. — Dar nu există altă soluție.

 

Clara îl privea nedumerită — ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.

 

— Martin, știi foarte bine că mereu a fost greu cu mama ta. Niciodată nu e mulțumită de nimic.

 

— Ea doar se îngrijorează, — a răspuns el mecanic. — Este ceva temporar, până găsește altceva.

 

— Dacă și-a vândut casa, de ce nu și-a cumpărat o locuință nouă? — Clara a îngustat ochii.

 

Martin a privit în altă parte.

 

— I-a dat banii lui Luca. Pentru afacerea lui.

 

Clara a încremenit.

 

— Toți?

 

— Aproape toți, — a recunoscut el.

 

— Minunat, — a spus ea rece. — Deci acum rămâne la noi, iar eu trebuie să accept asta ca pe ceva normal.

 

— Nu începe, Clara…

 

— Nu încep, — l-a întrerupt ea. — Doar constat un fapt: ai decis în locul meu cine va locui în apartamentul meu.

 

— În apartamentul nostru, — a corectat el. — Suntem o familie.

 

— Apartamentul este pe numele meu, — a tăiat Clara. — Iar o familie înseamnă să decidem împreună, nu să mă pui în fața faptului împlinit.

 

El s-a încruntat.

 

— Nu am de gând să discut. Este mama mea. Nu o voi abandona.

 

— Pe mine deja m-ai abandonat, — a spus Clara încet. — Ai două zile. Apoi voi decide ce fac.

 

Când Helga Mayer a sosit, Clara nu era acasă. Întorcându-se seara, a găsit holul plin de cutii și a auzit o voce puternică din bucătărie:

 

— Martin, cum ai putut să cumperi o asemenea gresie? Nu se potrivește deloc cu perdelele!

 

Clara a intrat.

*

— Bună seara, — a spus calm.

 

— Clară dragă! — a zâmbit forțat soacra. — Am mutat puțin lucrurile, să fie mai comod. Și am gătit cina — produsele voastre sunt cam modeste, mâine va trebui să mergem la cumpărături.

 

— Ați venit mai devreme decât stabilisem, — a remarcat Clara.

 

— Da, așa s-a întâmplat, — a răspuns Helga Mayer. — Trenul a ajuns mai devreme. Apropo, încă nu m-am hotărât unde voi dormi. Dormitorul vostru este foarte primitor…

 

— Mamă, — a intervenit Martin, — vorbisem că vei sta în camera de oaspeți.

 

— Acolo e cam întuneric, vederea dă spre parcare… — a tras ea de cuvinte. — Iar în dormitor este atâta lumină!

 

— Doamnă Mayer, — a spus Clara, păstrând un ton politicos, — aveți o cameră separată. Punct.

 

— Desigur, Clară dragă, tu ești stăpâna aici… deocamdată, — a adăugat ea aproape șoptit.

 

Clara s-a încordat.

 

— Ce înseamnă „deocamdată”?

 

— Nimic, draga mea, — a răspuns cu un zâmbet prefăcut. — Gânduri cu voce tare.

 

După o săptămână, Clara nu-și mai recunoștea propriul apartament: dulapurile fuseseră mutate, în baie apăruseră sticluțe străine, iar pe perete atârna o fotografie de familie cu Martin și mama lui.

 

Helga Mayer se trezea la șase dimineața, fierbea terci și comenta cu voce tare ce „proastă gospodină” este Clara.

 

Iar Martin… tăcea.

 

Cu fiecare zi, devenea tot mai mult fiu și tot mai puțin soț.

 

Clara începea să stea mai mult la serviciu, să meargă la prietena ei, Sophie.

 

— Mă simt străină în propria mea casă, — i-a mărturisit ea într-o zi. — Mă împinge pur și simplu afară.

 

— Iar el? — a întrebat Sophie.

 

— O apără mereu. Chiar și atunci când mă umilește.

 

Sophie a oftat adânc:

 

— Clara, fii atentă. Astfel de povești rareori se termină pașnic.

 

Clara a dat din cap în tăcere.

Pentru că o mai aștepta o discuție — despre înregistrare.

 

Și știa: această discuție va schimba totul.

 

*

Discuția despre înregistrare a avut loc duminică dimineața — liniștit, aproape banal, și tocmai de aceea cu atât mai apăsător.

 

— Te-am programat mâine la oficiu, — a spus Martin, fără să o privească pe Clara, derulând știrile pe telefon. — Trebuie să facem înregistrarea mamei.

 

Clara a pus ceașca pe masă. Cafeaua a curs peste margine, lăsând o pată închisă pe fața de masă.

 

— Ai decis din nou totul singur? — a întrebat ea încet.

 

— Este doar o formalitate, — a ridicat el din umeri. — Fără înregistrare îi va fi greu cu medicii și actele.

 

— O formalitate este să întrebi, — a răspuns Clara, simțind cum i se adună în piept greutatea bine cunoscută. — Nu să mă pui în fața faptului împlinit.

 

Din hol s-a auzit vocea Helgăi Mayer:

 

— Clară dragă, nu ai uitat că am nevoie de mai mult spațiu în dulap? Nici nu mi-am desfăcut încă valizele.

 

Clara a închis ochii. Doar pentru o clipă. A fost suficient ca să ia o decizie.

 

— Nu merg nicăieri, — a spus ea, deschizând ochii. — Și nu o voi înregistra pe mama ta.

 

Martin a ridicat brusc capul.

 

— Vorbești serios?

 

— Absolut.

 

S-a ridicat și a început să se plimbe prin bucătărie.

 

— Îți dai seama în ce situație mă pui?

 

— Iar tu îți dai seama în ce situație sunt eu de o lună? — s-a ridicat și ea. — Acesta este apartamentul meu. Sunt ștearsă treptat din propria casă. Mobilierul este mutat, deciziile se iau fără mine, sunt discutată pe la spate. Iar tu taci.

 

— Sunt prins între două focuri, — a spus el în surdină.

 

— Nu, Martin, — a clătinat Clara din cap. — Alegerea ai făcut-o deja. Doar nu vrei să o recunoști.

 

În ușă a apărut Helga Mayer.

 

— Ce este cu zgomotul acesta? — a întrebat ea cu o grijă prefăcută. — Iar ești nervoasă, Clară dragă? Nu e bine. O femeie trebuie să fie mai blândă, altfel îi este greu bărbatului.

 

Clara a privit-o atent. Calm. Pentru prima dată fără tremur interior.

*

— Doamnă Mayer, — a spus ea pe un ton egal. — Nu vă voi înregistra în acest apartament. Și nu vom mai locui toți trei împreună.

 

— Cum îndrăznești?! — a izbucnit ea. — Martin, auzi?!

 

El a tăcut.

 

Și această tăcere a fost răspunsul.

 

Seara, Clara a strâns documentele, le-a aranjat într-un dosar. Apoi valiza. Fără grabă. Fără isterie.

 

— Pleci? — a întrebat Martin, stând în ușa dormitorului.

 

— Nu, — a răspuns ea. — Pleci tu. Cu mama ta.

 

— Nu ne poți da afară!

 

— Pot, — a spus Clara calm. — Apartamentul este al meu. Și nu mai sunt dispusă să mă sacrific pentru confortul altora.

 

A stat mult timp pe loc, de parcă ar fi sperat că se va răzgândi. Dar Clara era neobișnuit de calmă.

 

După două zile, Martin și Helga Mayer au plecat — la Luca, în apartamentul lui închiriat. Soacra a trântit ușa și a aruncat la plecare:

 

— O să regreți.

 

Clara nu a răspuns.

 

În apartament s-a așternut o liniște neobișnuită. La început a speriat-o, apoi a început să o vindece.

 

A pus mobila la locul ei, a dat jos fotografia de pe perete, a deschis ferestrele. Aerul era rece, dar curat.

 

După o săptămână, Martin a trimis un mesaj:

„Hai să vorbim. Am înțeles totul.”

 

Clara l-a citit și a șters conversația.

*

Și ea înțelesese.

Familia nu sunt cuvinte.

Este o alegere.

Iar uneori cea mai importantă alegere este să te alegi pe tine.