— Ce-ai făcut?! Ți-ai alungat propriul frate cu copiii în stradă, iar tu te-ai instalat comod în apartamente spațioase! — a izbucnit mama.

— Ai înnebunit, Leon?! — vocea ei a pătruns în bucătărie înainte ca ea să apară.

 

— Mamă, nu începe.

 

— Tu să nu începi! Ai făcut o mulțime de prostii și acum mai și mârâi?! Ți-ai dat afară fratele cu familia lui, iar tu stai aici ca un boier! Niciodată nu-ți ajunge, nu-i așa? Vrei palate!

 

Marie stătea lângă aragaz și amesteca tocana. Mișcările ei erau tăioase — de parcă nu mâncarea, ci o furie clocotită învârtea. Pe cap — bigudiuri, pe față — mască, în ochi — o strălucire rece.

 

Nu a spus nimic, doar a aruncat o privire către soacră. De trei zile venea „doar să vorbească”, dar de fiecare dată izbucnea o furtună — cu lacrimi și uși trântite.

 

Leon s-a lăsat greu pe scaun, a luat o țigară, dar nu a aprins-o — doar o răsucea între degete.

*

— Adrian e singurul vinovat. Cine l-a pus să se afunde în datorii? Cine a tras o ipotecă pentru o casă în pustietate și apoi n-a făcut față? L-am avertizat — nu vei rezista! Dar e încăpățânat ca…

 

— Ca tine! — l-a întrerupt Ana-Maria, palidă de furie. — Ești copia lui. Leită.

 

— Doar că eu nu mi-am îngropat familia în credite! — Leon a lovit masa cu palma. — Și nu mi-am transformat casa într-un adăpost!

 

Marie a oprit încet aragazul și și-a scos șorțul.

 

— Am spus de la început: avem copiii noștri, ipoteca noastră, doar două camere. Să se descurce singuri. Nu sunt obligată să hrănesc străini.

 

— Străini?! — mama s-a întors brusc spre ea. — Sunt nepoții lui de sânge! Și tu cine ești să împarți copiii?!

 

Marie a mers în tăcere spre dormitor și a trântit ușa. Din spate s-a auzit înfundat:

 

— Uite-o și pe asta… mare doamnă.

 

În bucătărie au rămas doar doi — Ana-Maria și fiul ei cel mare.

Ea s-a așezat în fața lui, și-a pus mâinile pe masă — degetele îi tremurau.

 

— Leon… A dormit în mașină cu copiii. Violeta s-a îmbolnăvit, are amigdalită.

 

— Mamă, — el și-a acoperit fața obosit cu mâinile. — Ei au plecat singuri. Le-am propus să ne gândim, să rezolvăm. Dar Adrian a explodat.

 

— Normal, doar nu tu ești cel impulsiv! — a pufnit ea. — Tu ești mereu sfântul!

 

— Destul, mamă. — Leon s-a ridicat. — L-am ajutat, nu o dată. I-am dat bani — au dispărut. I-am dat mașina — au stricat-o. I-am reparat acoperișul — nici măcar un mulțumesc. De câte ori mi-am cerut apoi scuze de la Marie?

 

— Nu-mi pasă de Marie a ta! — a strigat ea. — E ca o pisică: tăcută până își scoate ghearele. Vede tot, ține minte tot, dar tace. Și apoi — pac! — fratele tău e în stradă. Prea la timp a tăcut când trebuia să spună ceva.

 

El a tăcut. Se uita la mama lui și, dintr-odată, și-a dat seama cât de bătrână devenise.

 

În seara aceea, Marie a sunat-o pe o prietenă:

 

— Eu? Eu nu sunt vinovată. Îmi pare rău pentru ei, desigur, dar să trăim împreună e imposibil. Cei doi ai noștri fac zgomot, iar aici încă doi… Violeta e mofturoasă, nu mănâncă nimic. Iar Adrian se uită la mine de parcă eu l-aș fi dat afară personal. Să decidă singur.

 

S-a apropiat de fereastră. Afară burnița, pe leagăn zăcea o căciulă de copil — roșie, a Violetei. Marie s-a încruntat și și-a strâns buzele, de parcă ar fi vrut să alunge greutatea din piept.

 

A doua zi s-a bătut la ușă.

 

Leon a deschis — și a încremenit. În prag stătea Adrian. Singur. Fără soție. Fără copii.

Fața îi era obosită, privirea stinsă.

 

— Spune-i mamei să nu-și facă griji, — a spus el încet. — Și transmite-i soției tale: nu voi mai veni. Chiar dacă nu voi avea unde dormi.

 

I-a întins o hârtie.

*

— Asta e adresa. Deocamdată stăm la prieteni. Violeta și-a uitat ieri căciula.

 

S-a întors și a plecat.

 

Leon a rămas mult timp lângă ușă, incapabil să se miște. Un singur gând îi răsuna în cap: unde este familia lui?

 

Dimineața, în casă domnea o liniște apăsătoare. Chiar și pisica pășea pe vârfuri.

 

Marie turna cafea, privind pe fereastra cenușie. Ceva în ea se strângea.

 

— Adrian a venit, — a spus ea încet.

— Știu. A luat căciula Violetei.

— Era singur. — S-a întors spre el. — Nu ai observat?

 

El a tăcut.

 

— Ascultă, Leon… — a început ea după o pauză. — Poate am exagerat. Dar aseară am visat-o pe Violeta. Stătea și spunea: „Mătușă Marie, pot să stau aici? În mașină e frig.”

 

Leon a oftat.

 

— Sunt la prieteni. Așa a spus.

— Îl crezi?

El a ridicat din umeri.

— Nu era în apele lui. Era alt om.

— Și l-ai lăsat să plece așa? — s-a încruntat ea.

— Ce puteam face? A plecat singur.

 

Marie a tăcut, apoi a scos din dulap un borcan de lapte condensat și un pachet de paste.

 

— Le pregătesc un pachet. Dacă nu vor aici — măcar să aibă ce mânca.

 

Leon s-a uitat la ea uimit.

 

— Vorbești serios?

— Da, — a zâmbit ea. — Glumesc, desigur… Deși… unde era adresa?

 

*

Adresa a fost găsită repede de Leon — scrisul lui Adrian era ordonat, cifrele clare, de parcă se temea să nu fie încurcate. Marie a pus în tăcere alimentele în pungă, a adăugat o conservă și un pachet de ceai. Apoi s-a oprit o clipă, s-a gândit și a pus înăuntru un fular gros — acela gri, rămas nefolosit din iarna trecută.

 

— Mergem? — a întrebat Leon încet, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-i spulbere hotărârea.

 

Ea a încuviințat fără să ridice privirea.

 

Drumul era ud și alunecos. Curți, scări străine, ferestre identice — totul se contopea într-o singură culoare cenușie. Marie privea prin parbriz și se gândea la căciula de copil uitată pe leagăn. Imaginea aceea nu o lăsa deloc în pace.

 

În fața blocului prietenilor lui Adrian nu s-au oprit imediat — Leon a trecut mai departe, apoi a întors.

 

— Dacă nu vrea să ne vadă… — a început el.

 

— Va vrea, — l-a întrerupt Marie. — Nu e făcut din fier.

 

Scara era veche, cu vopseaua cojită și miros de umezeală. Ușa a fost deschisă de o femeie de vreo patruzeci de ani — obosită, dar atentă.

 

— La Adrian? — a întrebat ea, cercetându-i. — Intrați. Este în bucătărie.

 

Adrian stătea la masă, uitându-se într-o cană cu ceai rece. Când a ridicat capul și i-a văzut, în privire i-a fulgerat ceva aspru — nu furie, mai degrabă surpriză.

 

— Am spus că… — a început el, dar s-a oprit.

 

Marie a pus punga pe masă.

 

— Nu este pentru tine. Este pentru copii.

*

El s-a ridicat încet.

 

— Dorm. Sunt obosiți. Violeta încă are febră.

 

Leon a făcut un pas înainte.

 

— De ce nu ai spus că nu ai unde să mergi?

 

— Pentru că e problema mea, — a răspuns Adrian. — Nu voiam să mă întorc și să aud din nou că mi se face o favoare.

 

Marie a tras aer adânc în piept.

 

— Nu știu să vorbesc frumos, — a spus ea. — Și nici să aleg mereu cuvintele potrivite. Chiar am crezut că așa va fi mai bine. Pentru toți. Dar se pare că m-am înșelat.

 

El a privit-o atent.

 

— Știi cum a părut din afară? — a întrebat încet. — Ca și cum totul ar fi fost calculat. Ai tăcut până când am ajuns afară.

 

Ea și-a strâns degetele.

 

— Poate. Sunt obișnuită să-mi apăr ce e al meu. Uneori prea dur.

 

În bucătărie s-a lăsat liniștea. Din camera alăturată s-a auzit o tuse de copil. Adrian a tresărit și s-a întors.

 

— Ne putem întoarce, — a spus brusc Leon. — Nu pentru totdeauna. Până te pui pe picioare. Cu un termen clar.

 

Adrian a zâmbit strâmb.

 

— Termene… ca într-un contract.

 

— Dacă altfel nu se poate — să fie contract, — a spus Marie. — Sunt de acord.

 

El a tăcut mult timp, apoi a dat din cap.

 

— O singură condiție. Fără vorbe pe la spate. Dacă e ceva — direct.

*

— De acord, — a spus ea.

 

Apartamentul i-a întâmpinat cu un zgomot neobișnuit. Copiii dormeau într-o cameră, strânși unul lângă altul ca niște pisoi. Violeta murmura în somn. Marie i-a aranjat pătura și a simțit cum i se strânge gâtul.

 

Primele zile au fost grele. Cozi la baie, certuri mărunte, oboseală. Marie izbucnea, Adrian ieșea să fumeze pe scară, Leon încerca să împace totul. Ana-Maria venea rar, dar de fiecare dată aducea ceva pentru copii.

 

Într-o seară, Violeta s-a așezat lângă Marie pe canapea.

 

— Mătușă Marie, — a spus ea serios. — Nu ne mai alungi, nu-i așa?

 

Marie a încremenit, apoi a îmbrățișat-o.

 

— Nu. Dar nici așa nu putem trăi la nesfârșit. Trebuie să învățăm cu toții altfel.

 

După o lună, Adrian și-a găsit serviciu. După două, a închiriat un apartament mic. În ziua mutării, Marie ajuta la strângerea cutiilor, împăturea hainele copiilor cu grijă, de parcă și-ar fi luat rămas-bun.

 

— Mulțumesc, — a spus Adrian la ușă. — Pentru că ai încercat.

 

Ea a încuviințat.

 

Când ușa s-a închis, în apartament s-a făcut liniște. Leon s-a apropiat de fereastră — pe leagăne nu mai era nicio căciulă uitată.

*

— Crezi că am făcut ce trebuia? — a întrebat el.

 

Marie l-a privit și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit fără tensiune.

 

— Cred că, în sfârșit, am făcut ceva adevărat.