— După ce ai făcut la aniversarea mamei mele, după toate dansurile acelea în stare de ebrietate și flirtul cu fratele meu — în seara asta dormi pe balcon!

 

— Du-te dracului, Victor! Mă-ta m-a îmbătat singură cu lichiorul ei! Iar fratele tău abia aștepta un pretext să pună mâna pe mine!

 

— Taci! Și strânge-ți lucrurile!

 

— Da, sigur! E apartamentul meu, dacă ai uitat!

 

Totul a început cu o săptămână înainte de aniversarea fatidică. Soacra, Margaret Collins, a sunat la șapte dimineața, într-o duminică:

*

— Elena, ți-ai cumpărat rochia? Să nu îndrăznești să vii în blugi! Vor fi oameni importanți!

 

Elena și-a frecat somnoroasă ochii. Lângă ea, Victor sforăia, cu pătura trasă peste cap.

 

— Margaret, ți-am spus — o să cumpăr…

 

— Ai spus, ai spus! Numai vorbe! Cinci ani de căsnicie și niciun rezultat — nici nepoți, nici ordine în casă!

 

Elena a închis fără să mai asculte. Victor a deschis un ochi:

 

— Iar a sunat mama?

 

— Da. Vrea rochie.

 

— Cumpără, ce mare lucru.

 

*

Elena a tăcut, dar în interior totul i s-a strâns. „Cumpără, ce mare lucru” — la Victor această frază suna mereu la fel: de parcă nu era vorba despre timpul, banii și nervii ei, ci despre un fleac.

 

Rochia a fost totuși cumpărată. Scumpă, incomodă, străină. Margaret Collins a aprobat-o prin apel video, strângând buzele și aruncând la final:

 

— Măcar o dată vei arăta ca soția fiului meu.

 

Aniversarea a avut loc într-un restaurant cu fețe de masă albe și muzică live. Margaret strălucea, primea felicitări, îi prezenta pe invitați „norei mele” de parcă ar fi arătat o achiziție scumpă, dar nu prea reușită. Elena zâmbea, ridica pahar după pahar — lichiorul circula, iar soacra completa atent:

 

— Hai, nu te împotrivi, e pentru sănătate!

 

Pe la jumătatea serii, Elenei i s-a făcut cald și sufocant. A ieșit pe ringul de dans, încercând să scuture tensiunea. Muzica era tare, oamenii — relaxați. Fratele lui Victor a apărut prea repede, prea aproape. Mâinile lui au rămas mai mult decât ar fi trebuit.

 

— Ia-ți mâinile de pe mine, — a spus Elena, dar el doar a zâmbit.

 

Margaret Collins a văzut scena de la masă. A văzut — și s-a întors.

 

Când au ajuns acasă, Victor nici măcar nu i-a dat timp să-și scoată pantofii. Cuvintele au căzut ca loviturile. Balcon, rușine, mamă, frate. Elena asculta și, dintr-odată, a înțeles: el hotărâse deja. Nu să lămurească, nu să asculte — să pedepsească.

*

— Chiar crezi că doar eu sunt vinovată? — a întrebat ea încet.

 

— Eu o cred pe mama mea, — a tăiat Victor.

 

Elena a zâmbit. Încet, obosit. A intrat în dormitor, a scos valiza — nu pe cea în care arunci lucruri în isterie, ci pe cea care stătea acolo de mult, ca și cum și-ar fi așteptat momentul. A împachetat ordonat, fără grabă.

 

— Ce faci? — a întrebat Victor, derutat.

 

— Plec. Nu pe balcon. Din viața asta.

 

— Nu vei îndrăzni. Tu fără mine…

 

— Sunt cu mine însămi, — l-a întrerupt ea. — Și asta e suficient.

*

A încercat să mai spună ceva, dar cuvintele s-au risipit. Elena a închis valiza, și-a pus geaca și s-a oprit o clipă în hol.

 

— Spune-i lui Margaret Collins că lichiorul ei a reușit. A arătat perfect cine sunteți.

 

Ușa s-a închis încet, aproape politicos.

După o lună, Elena locuia singură în apartamentul ei. Fără aniversările altora, fără apeluri matinale și fără așteptările altcuiva. Seara ieșea pe balcon — nu să doarmă, ci să respire. Și de fiecare dată gândea același lucru: uneori, cel mai zgomotos scandal se termină cu cea mai corectă liniște.