— Ieși din casa mea! Și ia-ți mama cu tine! Nu mai pot duce toate astea singură! — a strigat soția.

 

— Încetează să mă presezi cu lecțiile tale morale! Ajunge! — a izbucnit Eliza, trântind cu putere ușa dulapului.

 

Daniel a înghețat în pragul bucătăriei, cu o pungă de lapte în mână. În spatele lui stătea mama sa — Angelique Marie, care de o jumătate de oră muta borcanele de dulceață în frigider.

 

— Eliza, ce faci? — a spus el derutat, punând laptele pe masă. — Mama doar…

 

— Doar ce? Doar locuiește cu noi de opt luni? Doar folosește totul ca și cum ar fi al ei? Doar controlează câtă sare pun în supă? — Eliza s-a întors brusc spre soacră, cu ochii arzând de furie. — Îmi puteți explica, Angelique Marie, de ce trebuie să dau socoteală pentru fiecare gest în propria mea casă?

*

Angelique Marie a închis încet frigiderul. Fața i s-a întărit, buzele i s-au subțiat.

 

— Eliza dragă, am vrut doar să ajut. La vârsta ta crescusem deja trei copii…

 

— La vârsta mea! — a întrerupt-o Eliza. — Am treizeci și doi de ani, nu șaisprezece! Nu sunt un copil care trebuie învățat cum să trăiască!

 

Daniel a simțit cum i se strânge totul în interior. Certurile deveniseră tot mai dese: înainte — o dată pe lună, acum — aproape zilnic. Casa se transformase într-un câmp de luptă.

 

— Eliza, hai să vorbim calm… — a încercat el.

 

— Calm? — l-a privit obosită și amară. — Știi că ieri mama ta a spălat toate hainele — ale mele și ale tale — și le-a aranjat cum a vrut ea?

 

— Și ce dacă? A vrut să ajute…

 

— Să ajute? — a zâmbit amar Eliza. — Îmi răscolește lucrurile, mută mobila, se amestecă în tot! Aceasta este casa mea, Daniel! A mea!

 

Angelique Marie s-a îndreptat, iar în voce i-au apărut note de oțel.

 

— Îmi pare rău, Eliza, dar aceasta este și casa fiului meu. Am dreptul…

 

— La ce? Să-mi transformi viața într-o tensiune permanentă?

 

În acel moment s-a auzit soneria — insistent, puternic.

 

— Cine este? — a întrebat Daniel.

 

— Catherine — a răspuns Angelique Marie. — Am sunat-o dimineață.

 

Eliza s-a întors încet.

 

— Ai sunat-o pe Catherine?

*

— M-am îngrijorat. Catherine știe întotdeauna să găsească o soluție…

 

Soneria a sunat din nou.

 

— Să vedem cum rezolvă Catherine problemele — a spus Eliza rece și a mers să deschidă.

 

În prag stătea o femeie înaltă, bine îngrijită — Catherine, sora lui Daniel.

 

— Mama a spus că aveți neînțelegeri — a zâmbit ea, măsurând-o pe Eliza din cap până în picioare.

 

— Se poate spune și așa — a răspuns Eliza sec.

 

Catherine a intrat, tocurile ei răsunând pe podea.

 

— Daniel, arăți obosit. Mamă, sper că nu te jignește nimeni aici — a spus ea, aruncând o privire disprețuitoare spre Eliza.

 

— Nu jignesc pe nimeni. Muncesc — a răspuns Eliza rece.

 

— La salon de frumusețe, nu? Ce drăguț — a ironizat Catherine.

 

Daniel a simțit cum i se ridică iritarea, dar Eliza nu i-a permis să intervină.

 

— Da, muncesc. Și câștig nu mai puțin decât fratele tău.

*

— Adevărat? — a zâmbit Catherine. — Totuși, nu este bancă.

 

— Nu este bancă. Dar câștig cinstit, cu mâinile mele.

 

— Fetelor, nu vă certați — a intervenit Angelique Marie.

 

— Nu este o ceartă — a spus Eliza ferm. — Este o discuție. Pentru că m-am săturat să tac. Voi credeți că aveți dreptul să vă amestecați în tot. Iar eu sunt doar în plus.

 

— Eliza, exagerezi… — a început soacra.

 

— Nu! — a întrerupt-o ea. — Aud discuțiile voastre de noapte. Despre cât de leneșă sunt, despre cum „pe vremuri soțiile erau altfel”. Îmi distrugeți căsnicia, Angelique Marie.

 

Daniel și-a plecat capul.

 

— Mamă, ai spus asta?

 

— Doar mă îngrijoram…

 

— Te îngrijorai? — Eliza a clătinat din cap. — Vă amestecați. Mă puneți într-o poziție umilitoare.

 

— Eliza, ajunge! — a intervenit Catherine. — Mama nu merită un asemenea ton!

 

— Tu să nu te amesteci! — a răspuns tăios Eliza. — Apari o dată la șase luni și ne spui cum să trăim!

 

— Poate pentru că nu știi — a spus Catherine încet.

 

În cameră s-a lăsat tăcerea.

*

— Repetă — a spus Eliza încet.

 

— Am spus că poate nu știi să fii soție.

 

Eliza a făcut un pas înainte.

 

— De doisprezece ani sunt căsătorită. De doisprezece ani duc totul pe umerii mei. Muncesc, gătesc, fac curat. Iar mama ta locuiește aici de opt luni și nu a spus niciodată mulțumesc.

 

— Eliza, nu… — a început Daniel.

 

— Să audă! — l-a întrerupt ea. — Să știe că m-am săturat să fiu vinovată pentru tot!

 

A apucat facturile de pe masă.

 

— Eu plătesc apartamentul, apa, curentul. Iar mama voastră trăiește aici ca la ea acasă și nici măcar nu a propus să ajute.

 

Angelique Marie a pălit.

 

— Pot ajuta…

 

— Este prea târziu — a răspuns Eliza. — Mult prea târziu.

 

Telefonul a sunat. Eliza s-a uitat la ecran.

 

— Mătușa ta, Hélène — a spus ea rece. — Probabil vrea și ea să-mi explice ce soție groaznică sunt?

*

Telefonul continua să vibreze insistent, de parcă refuza să accepte liniștea. Eliza nu se grăbea să răspundă. S-a uitat la Daniel — stătea cocoșat, parcă se micșorase dintr-odată.

 

— Răspunde — a spus el în cele din urmă. — Este mătușa ta.

 

— Este doar o altă voce care îmi va spune cum ar trebui să trăiesc — a răspuns Eliza calm și a apăsat „respinge”.

 

Angelique Marie a oftat teatral, cu o tristețe prefăcută.

 

— Uite unde ai adus familia… — a șoptit ea. — Noi am vrut întotdeauna doar binele.

 

— „Binele” începe cu o întrebare — a spus tăios Eliza. — Nu cu intrarea forțată în viața mea și apoi supărarea că nu spun mulțumesc.

 

Catherine a pufnit și s-a întors spre fereastră.

 

— Desigur. Acum tu ești victima.

*

— Nu — a spus Eliza. — Sunt doar un om căruia i-au ajuns puterile la capăt.

 

S-a apropiat de masă, a strâns cu grijă facturile, le-a pus într-un dosar și l-a băgat în geantă.

 

— Daniel — a spus ea încet —, îți ofer o alegere. Nu un ultimatum. O alegere. Ori ne întoarcem la viața noastră — fără control permanent, fără „sfaturi”, fără ca mama ta să locuiască aici. Ori… — a făcut o pauză — fiecare își trăiește propria viață. Dar fără mine.

 

În cameră s-a lăsat o liniște atât de adâncă încât se auzea ceasul din hol.

 

— Nu poți vorbi așa — a murmurat Daniel. — Este mama mea.

 

— Iar eu sunt soția ta — a răspuns Eliza. — Doisprezece ani am dovedit asta prin fapte. Acum este rândul tău.

 

Angelique Marie a făcut un pas înainte.

 

— Mă alungi? — vocea îi tremura.

 

— Vă rog să vă mutați — a spus Eliza ferm. — În termen de o lună. Voi ajuta cu mutarea, cu căutarea. Dar așa nu mai pot trăi.

 

— Nerecunoscătoare — a șoptit soacra.

 

— Epuizată — a corectat-o Eliza.

 

Catherine și-a luat geanta.

 

— Mamă, haide. Aici nu suntem dorite.

 

Angelique Marie a ezitat, apoi a încuviințat din cap. Ușa s-a trântit puternic. Apartamentul parcă a respirat.

 

Daniel s-a așezat pe marginea canapelei și și-a acoperit fața cu mâinile.

*

— Nu știam că este atât de… — a început el.

 

— Știai — a spus Eliza încet. — Doar că era mai comod să nu vezi.

 

A trecut o lună. Angelique Marie s-a mutat la Catherine. Apelurile au devenit rare, conversațiile — scurte. În casă a revenit liniștea. Nu golul — ci calmul.

 

Într-o seară, Daniel s-a întors mai devreme de la serviciu. În mână avea o cheie.

 

— Am schimbat yala — a spus el. — Și m-am înțeles cu mama: fără anunț — fără vizite.

 

Eliza l-a privit mult timp. Apoi a dat din cap.

 

— Este un început — a spus ea. — Nu un final.

*

El a înțeles. Și pentru prima dată după mult timp, nu a contrazis.

 

Uneori, salvarea unei familii nu începe cu împăcări zgomotoase,

ci cu momentul în care cineva spune în sfârșit: „Ajunge.”

Și este auzit.