Laura și-a șters încet mâinile cu prosopul și a ieșit în living. Inima îi bătea liniștit — ciudat de calm, ca și cum în interior totul fusese deja decis.

 

Sophie stătea lângă fereastră, cu telefonul Laurei în mână. Ecranul afișa aplicația bancară.

 

— Ai văzut asta? — a spus ea, entuziasmată. — Sunt… sunt o grămadă de bani aici! Ce-ai făcut, ai găsit o comoară?

 

Hélène Paulin s-a ridicat imediat de pe scaun. Privirea i-a devenit ascuțită, calculată.

 

— Aha, deci de asta ieri erai atât de sigură pe tine — a spus ea. — O primă, deci? Și ai tăcut. Nu e frumos, Laura. În familie nu se face așa.

 

Daniel stătea în mijlocul camerei, pierdut, ca un elev prins copiind.

 

— Laura… — a început el. — E adevărat?

 

— E adevărat — a dat ea din cap. — O primă. A mea. Pentru munca mea.

*

— Perfect! — s-a însuflețit Hélène. — Atunci totul se potrivește. Banii vin la timp. Sophie a luat telefonul în rate, dobânzile sunt uriașe, trebuie acoperite. Și mie mi-ar prinde bine un tratament… iar cheltuielile au crescut…

 

— Nu — a spus Laura.

 

Încet. Fără țipete. Dar suficient cât zâmbetul lui Sophie să dispară.

 

— Cum adică nu? — s-a încruntat soacra.

 

— Banii aceștia nu vor merge pe creditele nimănui, pe telefoane sau pe „tratamente preventive”.

 

— Cum îndrăznești?! — vocea lui Hélène a crescut brusc. — Suntem o familie!

*

— Familie înseamnă să nu umbli în telefonul altcuiva și să nu numeri banii altcuiva — a răspuns calm Laura. — Am muncit și am economisit nu ca să vă acopăr vouă găurile.

 

Sophie a pufnit:

 

— A început… s-a găsit milionara. A uitat cine a primit-o.

 

— N-am uitat nimic — a privit-o rece Laura. — Doar că am încetat să confund recunoștința cu obligația.

 

Hélène s-a întors spre fiul ei:

 

— Daniel, auzi ce spune? Ne umilește! Spune ceva!

 

Toate privirile s-au îndreptat spre el. A înghițit în sec.

 

— Laura… poate ajutăm puțin. Temporar. Înțelegi…

 

Ea s-a apropiat. Foarte aproape.

 

— Tu mă înțelegi pe mine? — a întrebat încet. — Banii ăștia sunt primul pas spre apartamentul nostru. Spre a pleca de aici. Sau tu nu vrei să plecăm?

 

A tăcut.

 

— Ăsta e răspunsul — a dat ea din cap.

 

Hélène a ridicat mâinile:

 

— Aha! Deci vrea să ne lase! A primit banii și imediat ne întoarce spatele!

 

— Nu părăsesc pe nimeni — a spus Laura. — Doar ies din rolul de bancomat.

 

S-a apropiat de Sophie și i-a luat calm telefonul.

 

— Nu-mi mai atinge lucrurile.

 

— Cum îndrăznești! — a șuierat Sophie.

 

Laura s-a întors spre Daniel. Încet. Fără furie.

*

— Am spus-o ieri și o repet azi — vocea ei era joasă, dar fermă. — Familia ta nu va primi banii mei. Niciodată.

 

Tăcerea s-a prelungit. Daniel privea în podea.

 

— Deci… alegi banii? — a murmurat el.

 

— Nu — a clătinat Laura din cap. — Mă aleg pe mine.

 

A intrat în dormitor, a luat geanta pregătită dinainte și s-a întors pe hol.

 

— Voi sta la o prietenă. Voi depune cererea de divorț când voi fi pregătită. Nu mă căuta — voi opri locația — a spus ea calm.

 

— Nu poți pleca așa! — a strigat Hélène.

 

Laura s-a întors din ușă:

 

— Pot. Și plec.

 

Ușa s-a închis încet, aproape politicos.

 

O săptămână mai târziu, Laura stătea într-o mică garsonieră închiriată, bea cafea și semna documente pentru aprobarea preliminară a unui credit ipotecar. Telefonul tăcea. Iar tăcerea aceea era cel mai plăcut sunet din ultimii ani.

 

Privea pe fereastră și, pentru prima dată, nu simțea vină.

 

Pentru că libertatea, așa cum s-a dovedit, nu începe cu o locuință.

Ci cu un singur cuvânt simplu: „nu”.

 

*

Laura și-a șters încet mâinile cu prosopul și a ieșit în sufragerie. Inima îi bătea liniștit — ciudat de calm, ca și cum în interior totul fusese deja decis.

 

Sophie stătea lângă fereastră, cu telefonul Laurei în mână. Ecranul afișa aplicația bancară.

 

— Ai văzut asta? — a exclamat ea, entuziasmată. — Sunt… sunt o grămadă de bani aici! Ce-ai făcut, ai găsit o comoară?

 

Hélène Paulin s-a ridicat imediat. Privirea i-a devenit ascuțită, calculată.

 

— Aha, deci de asta erai așa sigură pe tine ieri, — a spus ea. — Primă, deci? Și ai tăcut. Nu e frumos, Laura. Într-o familie nu se face așa.

 

Daniel stătea în mijlocul camerei, pierdut, ca un elev prins copiind.

 

— Laura… — a început el. — E adevărat?

 

— E adevărat, — a dat ea din cap. — O primă. A mea. Pentru munca mea.

 

— Perfect! — s-a însuflețit Hélène. — Banii vin la timp. Sophie a luat telefonul în rate, dobânzile sunt uriașe, trebuie acoperite. Și mie mi-ar prinde bine un tratament… și facturile au crescut…

 

— Nu, — a spus Laura.

 

Încet. Fără țipete. Dar suficient cât zâmbetul lui Sophie să dispară.

 

— Cum adică nu? — s-a încruntat soacra.

 

— Banii ăștia nu vor merge pe creditele nimănui, pe telefoane sau pe „tratamente, ca să fie”.

*

— Cum îndrăznești?! — vocea lui Hélène a crescut brusc. — Suntem o familie!

 

— Familie înseamnă să nu umbli în telefonul altuia și să nu numeri banii altuia, — a răspuns calm Laura. — Am muncit și am economisit nu ca să vă astup vouă găurile.

 

Sophie a pufnit:

 

— A început… s-a găsit milionara. A uitat cine a primit-o în casă.

 

— N-am uitat nimic, — a privit-o rece Laura. — Doar că am încetat să confund recunoștința cu obligația.

 

Hélène s-a întors spre fiul ei:

 

— Daniel, auzi ce spune? Ne umilește! Spune ceva!

 

Toate privirile s-au îndreptat spre el. A înghițit în sec.

 

— Laura… poate… poate ajutăm puțin. Temporar. Înțelegi…

 

Ea s-a apropiat. Foarte aproape.

 

— Tu mă înțelegi pe mine? — a întrebat încet. — Banii ăștia sunt primul pas spre apartamentul nostru. Spre a pleca de aici. Sau tu nu vrei să plecăm?

 

A tăcut.

 

— Ăsta e răspunsul, — a dat ea din cap.

 

Hélène și-a ridicat mâinile:

 

— Aha! Deci vrea să ne lase! A primit banii și imediat ne întoarce spatele!

*

— Nu părăsesc pe nimeni, — a spus Laura. — Doar ies din rolul de bancomat.

 

S-a apropiat de Sophie și i-a luat calm telefonul.

 

— Nu-mi mai atinge lucrurile.

 

— Cum îndrăznești! — a șuierat Sophie.

 

Laura s-a întors spre Daniel. Încet. Fără furie.

 

— Am spus-o ieri și o repet azi, — vocea ei era joasă, dar fermă. — Familia ta nu va primi banii mei. Niciodată.

 

S-a lăsat tăcerea. Daniel privea în podea.

 

— Deci… alegi banii? — a murmurat el.

 

— Nu, — a clătinat Laura din cap. — Mă aleg pe mine.

 

A intrat în dormitor, a luat geanta pregătită dinainte și s-a întors pe hol.

 

— Voi sta la o prietenă. Voi depune cererea de divorț când voi fi pregătită. Nu mă căuta — voi opri locația, — a spus ea calm.

 

— Nu poți pleca așa! — a strigat Hélène.

 

Laura s-a întors din ușă:

 

— Pot. Și plec.

 

Ușa s-a închis încet.

*

O săptămână mai târziu, Laura stătea într-o mică garsonieră închiriată, bea cafea și semna documente pentru aprobarea preliminară a unui credit ipotecar. Telefonul tăcea. Și tăcerea aceea era cel mai plăcut sunet din ultimii ani.

 

Privea pe fereastră și, pentru prima dată, nu simțea vină.

 

Pentru că libertatea nu începe cu o locuință.

Ci cu un singur cuvânt simplu: „nu”.