— Avem nevoie de cardul tău — a spus soțul, în timp ce scoteam ultimii bani din cont.

 

Huruitul vechiului bancomat, care scuipa bancnotele, părea asurzitor în liniștea agenției. Mă simțeam când trădătoare, când complice într-o afacere ciudată. Mâinile îmi tremurau în timp ce așezam teancurile ordonate în geanta groasă, cusută de mine în serile lungi de iarnă, în timp ce Martin se uita la nesfârșite clipuri despre „libertatea financiară”.

 

— Hélène, mă auzi? — s-a auzit chiar în spatele meu.

 

M-am întors. Martin stătea cu mâinile în buzunarele noii jachete, cumpărate pe credit, și mă privea cu privirea pe care o cunoșteam prea bine. În ea apărea mereu focul când îi venea o nouă „idee de aur”. Și deja vedeam — și de data asta inventase cum să cheltuiască ceea ce nu aveam.

 

— Ce card, Martin? — am întrebat cât se poate de calm, închizând geanta. Acea greutate caldă la atingere era rezultatul a doisprezece ani de răbdare și economie. Doisprezece ani de munci suplimentare seara, de renunțări la rochii noi, vacanțe și mici bucurii. Era „asigurarea” mea — visul unei căsuțe mici cu un măr și miros de coacăze sub fereastră.

 

— Al tău — a spus el nerăbdător. — Unde pui toți banii aceștia? Avem nevoie urgent.

*

„Noi”. Cuvântul acesta suna mereu ca o alarmă. „Noi” trebuia să schimbăm mașina, pentru că cea veche „nu se potrivea statutului”. „Noi” aveam nevoie de renovare, pentru că fiul lui din prima căsătorie se rușina să-și aducă prietenii. „Noi” aveam nevoie de bani, iar eu, în acest „noi”, eram doar o sursă de resurse.

 

— Mă gândeam să-i transfer într-un alt cont, cu o dobândă mai bună — am mințit calm.

 

Martin a zâmbit ironic.

 

— Iar depozitele tale? Banii trebuie să muncească, Hélène! Nu să stea ca o povară moartă. Hai, ieșim, aici nu putem vorbi.

 

M-a prins de braț și m-a tras spre ușă. Atingerea mâinii lui nu era tandră, ci dominatoare — de parcă nu eram soție, ci un obiect ce putea fi mutat.

 

Afară burnița, iar asfaltul strălucea ca o oglindă.

 

— Ascultă — a spus el în șoaptă — ți-l amintești pe fratele meu Laurent? Are o idee excelentă. Acum toți câștigă din taxiuri. Luăm câteva mașini second-hand, le dăm șoferilor — și obținem un venit stabil. Într-un an recuperăm investiția și o multiplicăm!

 

Am tăcut. Îmi aminteam „ideile” lui Laurent: spălătorie auto, mini-brutărie, magazin de bere — toate se terminau cu datorii.

 

— Martin, e riscant. E nevoie de calcule, de analiză, măcar de un plan…

 

— Iar cu contabilitatea ta! — a izbucnit el. — Totul e simplu, Laurent a gândit totul! Mai trebuie doar să investim. Suma ta se potrivește perfect.

 

A întins mâna spre geanta mea. Am făcut instinctiv un pas înapoi.

 

— Am nevoie de timp să mă gândesc.

 

Fața i s-a întunecat.

 

— Să te gândești? Ce, nu ai încredere în mine? Suntem familie sau nu? Sau ai strâns banii pentru a fugi?

 

Cuvintele m-au durut — pentru că aveau un sâmbure de adevăr. Chiar strânsesem bani, dar nu pentru a fugi — ci pentru liniște.

*

— Vorbim diseară — am spus ferm și am plecat sub ploaie, simțind că dacă cedez acum, voi pierde nu doar banii.

 

Martin s-a ridicat brusc de pe scaun, atât de tare încât ceașca a tremurat și era cât pe ce să se răstoarne.

 

— Exact asta e! — m-a arătat cu degetul. — Mereu ești la fel. Fără încredere, fără sprijin. Doar îndoieli și frici!

 

Laurent s-a foit neliniștit, dar i-a preluat rapid tonul:

 

— Hélène, ești o femeie deșteaptă. Doar că nu ești obișnuită să gândești la scară mare. Aici trebuie să riști — altfel o să numeri mărunțișul până la bătrânețe.

 

Mi-am așezat încet mâinile pe masă. Inima îmi bătea calm — surprinzător de calm. Ca și cum, în sfârșit, ceva se așezase la locul lui.

 

— Nu, Laurent — am spus liniștită. — Tocmai că știu să calculez. De aceea văd că aici nu există nici amploare, nici plan. Există doar dorința de a trăi pe seama altcuiva.

 

În cameră s-a lăsat tăcerea. Martin mă privea ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

 

— Deci refuzi? — a întrebat încet, cu o amenințare abia mascată.

 

— Da — am răspuns fără ezitare. — Nu voi da nici cardul, nici banii. Nici azi, nici mâine. Niciodată.

 

— Nu ai dreptul! — a izbucnit el. — Suntem soț și soție!

 

— Tocmai de aceea am dreptul — am spus ferm. — Pentru că tot acest timp eu am fost soția ta, iar tu ai fost proiectul meu, unul care nu a adus nici rezultate, nici respect.

 

Laurent s-a ridicat.

*

— Bine, Martin, eu plec. Aici e… o problemă de familie — a mormăit el și a ieșit în grabă, fără să-și ia rămas-bun.

 

Ușa s-a trântit. Am rămas singuri.

 

— O să regreți — a scuipat Martin. — Fără mine o să te pierzi.

 

L-am privit și am înțeles dintr-odată: nu, nu o să mă pierd. Mă pierdeam tocmai lângă el.

 

— Deja regret — am spus. — Că am crezut atât de mult timp.

 

M-am ridicat, m-am dus la dulap și am scos un dosar pregătit dinainte. L-am pus pe masă, lângă „calculele” lui.

 

— Aici sunt actele de divorț. Și extrasul de cont. Banii au fost transferați. Astăzi.

 

A pălit.

 

— Tu… tu ai plănuit totul?

 

— Da — am încuviințat. — Pentru prima dată după mulți ani — pentru mine.

 

Noaptea am dormit liniștită. Fără anxietate. Fără calcule în cap. Dimineața mi-am făcut cafea și am deschis fereastra. Orașul forfotea, trăia, respira — și în zgomotul lui era mai multă speranță decât în toate „ideile” din doisprezece ani de căsnicie.

 

După șase luni semnam contractul pentru o căsuță mică, la marginea orașului. Cu un măr. Și cu tufe de coacăze lângă gard.

 

Când agentul mi-a întins cheile, mâinile nu-mi tremurau.

*

Pentru că aceștia nu mai erau ultimii bani.

 

Aceasta era viața mea.