— Cum ai putut să-mi dai afară mama din propriul meu apartament, în timp ce eram la serviciu?! Acum va trebui să-ți cauți singur o nouă casă!

 

— Unde este mama mea?

 

Întrebarea a căzut în spațiul camerei ca o piatră într-o apă stătută. Clara nici măcar nu și-a scos paltonul și nici nu a închis ușa de la intrare în urma ei. Stătea în prag, iar aerul rece de pe casa scărilor se amesteca cu căldura înăbușită a apartamentului. Geanta îi atârna inert pe umăr, iar în mână încă strângea telefonul — rece și dur.

 

Mark nu s-a întors. Stătea pe canapea, în centrul sufrageriei lor mici, iar silueta lui se contura clar pe fundalul ecranului pâlpâitor al televizorului. Rula o emisiune stupidă de divertisment, iar vocea veselă a prezentatorului umplea pauza într-un mod nefiresc de zgomotos. Mark a apăsat leneș telecomanda, mărind volumul. Acesta a fost răspunsul lui.

 

— Mark, te întreb, — a repetat ea, făcând un pas înăuntru. Sunetul tocurilor pe laminat era ascuțit și străin. — Unde este mama mea? Nu răspunde la telefon.

 

A apăsat din nou un buton, iar sunetul emisiunii s-a oprit. Acum se auzea doar bâzâitul frigiderului din bucătărie. Mark și-a întors capul încet, cu o lentoare teatrală. Pe chipul lui nu era nici vină, nici furie, nici surpriză. Doar plictiseală. Plictiseală și o iritare ușoară, abia perceptibilă, ca și cum ea l-ar fi întrerupt de la ceva cu adevărat important.

 

— Am trimis-o acasă, — a spus el pe un ton plat, indiferent. — Nu are ce căuta în apartamentul nostru când tu nu ești aici.

 

Calmul lui era mai rău decât orice țipăt. Era lipicios, sufocant, ca o pânză de păianjen. În urechile Clarei încă răsuna vocea mamei ei — subțire, strangulată, ca și cum ar fi vorbit prin sticlă spartă. Vocea care îi povestea cum ea, o femeie în vârstă, fusese scoasă afară, iar imediat după aceea, de pe balcon, fusese aruncată vechea ei geantă de voiaj. Cum, sub privirile piezișe ale vecinelor care ieșeau din bloc, se târâse pe gazon, adunând pastilele împrăștiate, batista și fotografia micii Clara într-o ramă.

*

— Ai dat-o afară, — nu era o întrebare. Era o constatare rostită cu o ură înghețată. — Ai dat-o afară pe mama mea din casă.

 

— Am rugat-o să plece, — a corectat el, întorcându-se din nou spre ecranul stins. Își studia reflexia în sticla întunecată. — Nu a înțeles. A trebuit să explic mai clar.

 

Vorbea despre asta de parcă ar fi fost vorba de dus gunoiul sau de alungat un câine enervant din curte. În lumea lui, în logica lui, era un gest perfect normal. Ea îi invadase teritoriul. El o eliminase. Simplu și eficient.

 

Clara și-a scos încet geanta de pe umăr și a aruncat-o pe podea. Bubuitura surdă l-a făcut pe Mark să tresară ușor.

 

— Geanta ei… Ai aruncat lucrurile ei de pe balcon?

 

De data aceasta s-a uitat din nou la ea. Și în privirea lui a apărut ceva nou — o curiozitate rece, evaluatoare. Parcă îi analiza reacția, calculând cât de departe este dispusă să meargă.

 

— A fost cel mai rapid mod de a-i transmite că prezența ei aici este nedorită, — a zâmbit abia perceptibil cu colțurile gurii. — Oricum se pregătește mereu câte trei ore. N-aveam timp s-o conduc.

 

— Cum ai putut să-mi dai afară mama din propriul meu apartament, în timp ce eram la serviciu?! Acum va trebui să-ți cauți singur o nouă casă!

 

El nu a răspuns. S-a întors pur și simplu spre televizor și a apăsat demonstrativ butonul de pornire. Muzica veselă a emisiunii a năvălit din nou în cameră — obraznică și complet nepotrivită. Pentru el, incidentul era încheiat. Discuția — la fel. Se ascunsese de ea în spatele acelui spectacol stupid, al acelei canapele, al calmului lui rece și impenetrabil.

 

Clara îi privea ceafa. Vedea cum lumina ecranului îi juca în păr. Iar toată furia ei, toată groaza provocată de apelul mamei ei se strânseră într-o bilă încinsă, strânsă, undeva în piept.

 

— În apartamentul meu, — a șuierat ea atât de încet, încât cuvintele aproape se înecară în vocea prezentatorului. — Ai dat-o afară pe mama mea. Din apartamentul plătit de părinții mei. Înțelegi asta?

 

Ultimele cuvinte ale Clarei au rămas suspendate în aer, iar muzica veselă, care până atunci fusese doar fundal, a devenit brusc insuportabil de falsă și jignitoare. Mark a apăsat cu putere telecomanda. Ecranul s-a stins. Liniștea care a urmat a fost mai agresivă decât orice zgomot.

 

S-a ridicat de pe canapea. Nu brusc, ci încet, îndreptându-și umerii amorțiți, ca și cum s-ar fi încălzit înainte de o luptă. Nu mai părea plictisit. Acum semăna cu un prădător deranjat pe propriul teritoriu.

 

— Părinții tăi? — a repetat el, iar în voce i-a apărut metalul. A făcut un pas spre ea, micșorând distanța. — Am ratat ceva? Locuiesc și ei aici? Sau plătesc mâncarea pe care o mănânc? Sau benzina pentru mașina cu care merg la muncă, ca să te întrețin, apropo, și pe tine?

 

S-a oprit la câțiva metri de ea, depărtând picioarele puțin mai mult decât lățimea umerilor. Poza stăpânului. Poza forței.

 

— Acest apartament este al nostru. Al meu și al tău. Și cât timp trăiesc aici, nu voi permite ca vreun străin, chiar și mama ta, să-mi scotocească prin lucruri, să-mi mute ceștile din bucătărie și să comenteze cât zahăr pun în cafea!

 

Vocea lui creștea, umplând tot spațiul. Începu să se plimbe prin cameră — de la perete la fereastră și înapoi — ca și cum și-ar fi patrulat teritoriul. Fiecare pas era greu, imprimându-și dreptatea în laminat.

*

— M-a scos din minți! O săptămână întreagă! „Marcuș, de ce arăți atât de neîngrijit?”, „Marcuș, ești sigur că ai mâncat?”, „Marcuș, nu bei cam multă bere seara?”. Sunt eu acasă sau într-o grădiniță sub supravegherea unei educatoare?! Sunt bărbat, Clara, nu sac de box!

Clara a încremenit. Aerul părea să se îngroașe și să-i apese pieptul. Nu s-a întors imediat — și-a acordat o secundă să inspire, să nu izbucnească, să nu țipe. Apoi s-a întors încet.

 

— Acolo unde nu voi fi speriată și umilită, — a spus ea încet. Vocea îi era calmă, aproape liniștită, iar tocmai de aceea suna și mai înfricoșător. — În dormitor. Sau, pur și simplu, dincolo de această casă.

 

Mark a zâmbit ironic, dar zâmbetul i-a ieșit strâmb.

 

— Iar faci dramă? — a făcut un pas mai aproape. — Crezi că trântești ușa și eu alerg după tine? Ești pe fond emoțional. Calmează-te.

 

— Să mă calmez? — Clara a râs scurt și sec. — Ai alungat-o pe mama mea ca pe un obiect inutil. I-ai aruncat lucrurile de pe balcon. Și îmi spui să „mă calmez”?

 

A trecut pe lângă el, atingându-l intenționat cu umărul. Mark a tresărit, dar nu a apucat-o. Încă nu.

 

În dormitor, Clara a aprins lumina și s-a apropiat de dulap. Mâinile îi tremurau, dar mișcările erau precise. A scos valiza care zăcea pe raftul de sus — aceeași cu care plecaseră cândva în vacanță, pe vremea când erau fericiți, când credeau că totul abia începe.

 

— Ce faci? — Mark a apărut în ușă. Vocea nu-i mai era batjocoritoare.

 

— Îmi strâng lucrurile, — a răspuns ea fără să se întoarcă. — Ale mele.

 

— Nu pleci nicăieri, — a spus el dur. — Nu am terminat.

 

— Am terminat de mult, Mark. Doar că astăzi ai trecut limita.

 

A pus în valiză documente, laptopul, câteva pulovere. Apoi s-a oprit și l-a privit.

 

— Știi ce e cel mai înfricoșător? — a continuat Clara. — Nici măcar ce ai făcut. Ci cât de ușor. Fără ezitare. Fără rușine. Am înțeles brusc: la fel de ușor vei face asta, într-o zi, și cu mine.

 

El tăcea. Pentru prima dată în seara aceea — tăcea cu adevărat.

 

— Acesta este apartamentul meu, — a spus ea ferm. — Și astăzi tu îți vei strânge lucrurile. Nu eu.

*

— Nu ai dreptul, — a murmurat Mark.

 

— Ba am, — Clara a scos un dosar din sertar și l-a pus pe pat. — Acte. Contract de donație. Apartamentul este pe numele meu. Părinții mei au insistat. Ți-amintești cum ai spus atunci că „hârtiile sunt o formalitate”?

 

Mark a pălit. Privea dosarul ca pe ceva viu și periculos.

 

— Tu… ai știut tot timpul?

 

— Speram să nu am nevoie de ele niciodată, — Clara a închis valiza. — Dar tu ai decis să-mi reamintești cine „nu are ce căuta aici”.

 

Tăcerea dintre ei era grea. Mark s-a așezat încet pe marginea patului și și-a trecut palma peste față.

 

— Dă-mi timp, — a spus cu alt ton. — M-am lăsat dus de val. N-am crezut că ea… că totul va ajunge aici…

 

— Este prea târziu, — a răspuns Clara. — Mama mea este acum în frig și îi este frică. Iar eu trebuie să fiu lângă ea. Tu… tu rămâi aici exact până dimineață. Apoi vei pleca.

 

A luat telefonul și a format un număr.

 

— Mamă? Sunt eu. Vin imediat. Da. Totul e în regulă… Nu, nu e vina ta.

 

Vocea i-a tremurat, dar s-a stăpânit.

 

Mark o privea de jos în sus — pierdut, aproape copilăresc. Dar ea nu mai simțea milă. Doar oboseală și claritate.

 

— Voi chema un taxi, — a spus Clara, închizându-și paltonul. — Lasă cheile pe masă.

*

A ieșit fără să se întoarcă. Ușa s-a închis încet în urma ei, fără trântituri — dar acel clic discret a sunat mai definitiv decât orice țipăt.

 

Afară era frig. Clara a inspirat adânc și, dintr-odată, a înțeles că respiră mai ușor decât acolo, în apartament. Telefonul din mână nu mai părea înghețat.

 

Mergea spre mașină și știa: astăzi nu s-a încheiat doar o ceartă. Astăzi s-a încheiat o viață în care granițele ei nu erau respectate. Și a început alta — grea, dar a ei.