— „Puii tăi nu îi iau, la odihnă zboară doar copiii fiicei mele!” — urlă soacra, de parcă aerul s-ar fi rupt în două.

 

Clara încremeni lângă dulapul deschis, cu un tricou de copil în mână. Inima i se strânse dureros. Afară, ploile de octombrie loveau geamul, dar nimic nu putea strica bucuria — peste trei zile toată familia zbura spre Turcia. Prima vacanță adevărată în străinătate, visată de doi ani.

 

Leo, fiul cel mic, alerga prin apartament cu un avion de jucărie. Emma, opt ani, își aranja atent cărțile de colorat.

 

— Mami, în avion va fi televizor?

 

— Desigur, iubirea mea.

 

Economisiseră șase luni. Clara lucra la o clinică, Daniel era inginer. Strânseseră fiecare leu.

 

Ușa se trânti. Daniel intră, urmat de Madlen.

*

— Ce dezordine — mormăi ea. — Unde va sta fiica mea?

 

— Sofia nu vine acum — spuse Clara.

 

— Adu actele copiilor — ceru ea mai târziu.

 

— Mama a cumpărat singură biletele.

 

A doua zi, biletele erau pe masă.

Daniel — prezent.

Madlen — prezent.

Lucas — prezent.

Mateo — prezent.

 

— Unde sunt biletele noastre?

 

— Am cumpărat patru.

 

— Pentru cine?

*

— Pentru noi și pentru nepoții mei.

 

— Am economisit pentru toți.

 

— Poți rămâne acasă cu copiii.

 

— Deci copiii mei nu merită?

 

— Nu sunt sângele meu!

 

— Pe puii tăi nu îi iau!

 

— Sunt și copiii tăi! — strigă Daniel.

 

Clara îl privi.

 

— Vei pleca fără noi?

 

El tăcu.

 

— Atunci nu mai avem ce discuta.

 

— Mami, chiar nu plecăm? — șopti Emma.

 

— Dacă plecăm, plecăm toți.

 

— Nu va mai fi o a doua oară — spuse Clara.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că nu voi permite să ne fie împărțiți copiii în „ai mei” și „ai tăi”.

 

— Exagerezi.

 

— Atunci explică-mi cum să înțeleg altfel:

„Puii tăi nu îi iau”?

 

*

Clara îl privea pe soțul ei și, cu o claritate dureroasă, înțelese — decizia fusese deja luată. Doar că el nu avea încă curajul să o rostească.

 

— Vei pleca — spuse ea încet. — Spune sincer.

 

Daniel ezită câteva secunde. Acele secunde o tăiară mai tare decât orice cuvinte.

 

— Eu… voi pleca — șopti el. — Doar pentru două săptămâni. Apoi totul va fi ca înainte.

 

Clara încuviință încet din cap. Nu plânse. Nu țipă. Doar ceva din ea se rupse definitiv.

 

— Bine — spuse calm. — Atunci ascultă-mă cu atenție.

 

El ridică privirea spre ea, tensionat.

 

— Tu pleci. Cu mama ta. Cu nepoții ei. Iar când te vei întoarce — nu vei mai locui aici.

 

— Ce?.. — parcă nici nu înțelese imediat.

*

— Depun cerere de divorț, Daniel — spuse Clara la fel de calm. — Și pentru pensie alimentară. Și pentru stabilirea domiciliului copiilor la mine. Tu ai făcut o alegere. Acum o fac și eu.

 

În prag apăru Madlen. Probabil auzise ultimele cuvinte.

 

— Fără drame, te rog — zise ea rece. — E doar o vacanță. Se va întoarce și vă veți împăca.

 

Clara se întoarse spre ea.

 

— Nu. Nu ne vom împăca.

 

— Acum faci o scenă, apoi vei regreta — zâmbi Madlen cu dispreț.

 

— Regret un singur lucru — făcu Clara un pas înainte. — Că v-am permis ani la rând să-mi distrugeți familia.

*

Madlen deschise gura să răspundă, dar fu întreruptă brusc de Daniel:

 

— Mamă, ajunge.

 

Ea îl privi uluită.

 

— Ce ai spus?

 

— Am spus — ajunge — repetă el încet, dar ferm. — Ai mers prea departe.

 

— O alegi pe ea? — vocea lui Madlen tremura de furie. — După tot ce am făcut pentru tine?!

 

— Nu — Daniel o privi pe Clara, apoi spre ușa camerei copiilor. — Îi aleg pe copiii mei.

 

Clara rămase nemișcată.

 

— Atunci rămâi — spuse el.

 

— E prea târziu — răspunse ea. — Ai făcut alegerea mai devreme. Când ai tăcut.

 

Dimineața, valizele erau pe hol. De data aceasta erau două — Madlen pleca singură. Supărată, înverșunată, cu spatele drept.

 

— Pe nepoți tot îi voi lua cândva — aruncă ea la plecare.

 

— Nu — spuse calm Clara. — Nu îi veți mai lua.

*

Avionul spre Turcia decolă fără Daniel.

 

După o lună, Clara depuse cererea de divorț.

 

Daniel închirie un apartament în apropiere, lua copiii în weekend, învăța pentru prima dată cu adevărat să fie tată. Îl purta pe Leo pe umeri, o învăța pe Emma să meargă pe bicicletă, stătea nopțile cu termometrul în mână. Abia atunci începu să înțeleagă ce pierduse.

 

După un an, Clara plecă din nou în vacanță pentru prima dată — cu copiii. Fără țipete, fără umilință, fără frică.

 

Pe plajă, Emma spuse deodată:

 

— Mamă, nu mai ești tristă.

 

Clara zâmbi.

 

— Pentru că acum avem o familie adevărată. Fără „ai noștri” și „străini”.

 

Iar Daniel stătea pe balconul apartamentului închiriat, privea fotografiile copiilor pe telefon și, pentru prima dată în viață, înțelese că uneori cea mai grea pedeapsă este pierderea conștientă.

 

Și ea nu poate fi cumpărată nici cu bilete, nici cu bani, nici cu regrete.