Marco se trezi din cauza țipătului ascuțit al ceasului deșteptător la șase și jumătate. Inima i se smuci pentru o secundă, ca și cum nu ar fi dormit, ci ar fi căzut într-un somn neliniștit și superficial. Lângă el — gol. Rece, neobișnuit. Clara plecase deja — desigur, era în bucătărie, cu ochii în laptop. Munca ei începea la nouă, dar îi plăcea să „intre în ritm” mai devreme, ca și cum i-ar fi fost teamă să rămână măcar o clipă fără ocupație… sau fără motiv să nu stea lângă el.

 

Stătea întins și privea tavanul. Tavanul era neted, alb și complet indiferent. Încă o zi. Încă o dimineață în care se vor evita prin apartament cu grijă, aproape profesionist. Ca niște vecini. Ca niște străini.

 

— Tati, trezește-te! — Lucy, în vârstă de cinci ani, se uită în dormitor, ciufulită, somnoroasă, dar deja vie. — Mama a spus că tu mă duci la grădiniță.

 

— Vin, iubita mea.

 

În bucătărie, Clara stătea cu spatele la ușă. Tasta rapid, fără să se întoarcă. Marco își turnă cafea — ea o făcuse deja. Măcar atât.

 

— Bună dimineața.

 

— Dimineața — răspunse ea, fără să ridice privirea.

*

Lucy povestea despre grădiniță, despre prietena ei Isabela, despre cum Max mâncase plastilină. Marco dădea din cap. Clara tăcea.

 

Șase ani de căsnicie. Un copil, un credit, o viață comună. Totul ca la oameni. Doar că între ei umanitatea dispăruse de mult.

 

— Cum mai sunteți tu și Clara? — întrebă Thomas în garaj.

 

— Normal.

 

— Nu mă minți. Se vede pe tine.

 

— Ce se vede?

 

— Că ești acru. De când n-ați mai făcut sex?

 

— Nu e treaba ta.

 

— Doar spun… și eu și Emma am trecut prin asta.

 

Marco zâmbi amar.

 

— La noi sunt doi ani.

 

Thomas fluieră.

 

— Vorbiți măcar?

*

Vorbeau. Funcțional. Sec. Gol.

 

— Nu e vorba că n-o iubesc — spuse Marco. — E că nu mai știu cine este.

 

Seara, Clara întârzie din nou. Îi scrise la șapte: „Nu mă aștepta cu cina”.

 

Marco o hrăni pe Lucy, o spălă, o culcă.

 

— Tati, de ce mama e mereu tristă?

 

— Nu e tristă. Doar obosită.

 

— Dar tu de ce ești trist?

 

— Și eu sunt obosit.

 

— De ce nu vă îmbrățișați?

 

Marco o sărută pe frunte.

 

— Dormi. Mâine mergem la zoo.

 

— Mama vine?

 

— Vedem.

 

Deschise televizorul. Doar să nu audă liniștea.

 

Clara veni la unsprezece. Veselă. Strălucitoare.

 

— Lucy doarme?

 

— De mult.

 

— Bine.

 

— Vrei să mănânci?

 

— Am fost la restaurant.

*

— Merg să dorm.

 

— Tu vii?

 

— Mai târziu.

 

După zece minute, Clara dormea.

 

Apoi își aminti cearta, telefonul izbit în perete, lacrimile lui Lucy.

 

Clara îl privise atunci ca pe un dușman.

 

Noaptea, Lucy veni iar.

 

— Tati, mi-e frică.

 

— Ce s-a întâmplat, iubita mea?..

 

Lucy tremura în întuneric, strângând marginea tricoului lui cu degetele ei mici.

*

— Am visat că ai plecat și nu te-ai mai întors — șopti ea, ascunzându-și fața în umărul lui.

 

Marco se așeză și o trase ușor la piept. În spatele lui, Clara respira regulat — dacă dormea cu adevărat sau doar se prefăcea, era imposibil de spus.

 

— Nu plec nicăieri, mă auzi? — îi spuse încet. — Sunt aici.

 

Lucy dădu din cap, suspină și se liniști. El o duse înapoi în camera ei, o înveli cu grijă. Adormi aproape imediat, ținându-i degetul ca și cum se temea să nu-l piardă și în somn.

 

Când Marco se întoarse în dormitor, Clara era trează.

 

Stătea întinsă, privind tavanul, exact ca el în dimineața aceea.

 

— S-a speriat — zise el.

 

— Am auzit — răspunse ea încet.

 

O pauză lungă, apăsătoare, cunoscută.

 

— Clara — începu el, vocea tremurând. — Nu mai putem continua așa.

 

Ea se întoarse încet spre el.

 

— Nu putem… ce anume? Să pretindem că suntem o familie? Sau că nu avem timp?

 

— Nu putem trăi ca două piese de mobilier. Ca două obiecte într-o cameră.

 

Ea zâmbi amar.

 

— Ai ales să vorbești noaptea, după șase luni de tăcere?

*

— Am încercat. Tu nu m-ai auzit.

 

— Dar tu m-ai ascultat pe mine? — întrebă ea brusc. — Când spuneam că mi-e frică? Că sunt singură, deși nu ar trebui să fiu?

 

Marco se așeză pe marginea patului.

 

— Nu știam ce simți.

 

— Exact — zise ea. — Nu știai. Și nici nu voiai să știi. Te supărai, te închideai în garaj, în muncă — oriunde, numai lângă mine nu.

 

El își împreună mâinile.

 

— Iar tu? Tu ai plecat înaintea mea. Ai lăsat doar un gol.

 

— Mă salvam — vocea ei slăbi. — Lângă tine încetam să exist.

 

Se priviră mult timp. Prea mult timp pentru doi oameni care odinioară nu se puteau sătura unul de altul.

 

— Nu vreau ca Lucy să crească în asta — spuse Marco cu glas stins. — În tăcere. În frig. În frică.

 

Clara trase aer brusc.

 

— Nici eu.

 

— Atunci trebuie să decidem — ridică el privirea. — Ori încercăm din nou… cu adevărat. Ori ne despărțim. Fără teatru. Fără minciuni.

 

Ea tăcu. Apoi se așeză lângă el, strângându-se în brațe.

 

— M-am săturat să aștept un miracol, Marco.

 

— Și eu. De aceea nu cer un miracol — cer o alegere.

 

Lacrimile ei izbucniră neașteptat.

*

— Încă te iubesc — șopti ea. — Dar nu mai știu cum să fiu soția ta.

 

Aceste cuvinte îl loviră mai tare decât orice strigăt.

 

Marco încuviință ușor.

 

— Atunci… vom fi părinți buni. Separat.

 

Ea își acoperi fața cu palmele.

 

— Iartă-mă.

 

— Și tu pe mine.

 

Nu se îmbrățișară. Și totuși, în acea sinceritate era mai multă apropiere decât în ultimii doi ani.

 

Dimineața, Lucy se trezi cu miros de cafea. Au mâncat împreună — liniștiți, sinceri. Clara, pentru prima dată după mult timp, privi direct, fără să se ascundă în spatele ecranului.

 

— Mergem toți trei la grădina zoologică? — întrebă Lucy.

 

— Mergem amândoi — spuse Marco.

 

Clara încuviință.

 

La zoo Lucy râdea, hrănea caprele, țipa de bucurie la maimuțe. Marco și Clara mergeau alături, nu ca soți, ci ca doi oameni care au decis să nu se rănească.

 

După o lună, Marco închiria un apartament mic în apropiere. Lua pe Lucy seara, îi citea povești, îi făcea cacao. Clara venea la serbări, trimitea poze, nu-și mai ascundea zâmbetul.

 

Într-o zi, Lucy îi spuse:

 

— Tati, nu mai ești trist.

*

Marco zâmbi.

 

— Nici tu.

 

Iar Clara, stând lângă intrare și privindu-i cum pleacă, izbucni în plâns — pentru prima dată nu de durere, ci de ușurare.

 

Uneori, iubirea nu dispare. Doar își schimbă forma, ca să nu mai doară.