Seara de octombrie se lăsase deja peste oraș când Clara se așeză la birou. Laptopul bâzâia încet, iar pe ecran strălucea aproape finalizat proiectul unui logo pentru o companie de construcții. Mai avea doar câteva detalii de ajustat înainte să-l trimită clientului. Proiectul urma să le aducă douăzeci de mii — bani de care aveau nevoie urgentă.

 

Clara lucra remote de trei ani. La început combina biroul cu freelancingul, dar în timp comenzile au devenit atât de multe încât a renunțat la jobul clasic. Laptopul devenise principalul ei instrument de lucru — și singura sursă reală de venit a familiei.

 

— Iar stai în fața mașinăriei ăsteia — se auzi vocea iritată a lui Leonard.

 

A apărut în ușa camerei cu o cană de ceai. În ultimele șase luni nu lucrase deloc. La început spunea că își caută un loc potrivit, apoi că salariile sunt prea mici, apoi că nu merită efortul. Căutările au dispărut, reproșurile — nu.

 

— Termin proiectul, — răspunse Clara fără să-și ridice privirea. — Mâine e termenul.

 

— La tine totul e urgent. Și casa cine o face?

 

— Leonard, eu muncesc. Aduc bani acasă. Nu e suficient?

 

El mormăi și plecă. Clara oftă și continuă. Era obișnuită cu astfel de discuții.

 

Dimineața următoare, în timp ce trimitea proiectul, telefonul lui Leonard sună. Clara nu putu evita să audă — era mama lui, Lidia.

*

— Ce face soția ta? — întrebă Lidia clar.

— Stă la calculator, ca de obicei, — răspunse Leonard. — Zice că muncește.

 

— Muncește? Și ce fel de muncă e asta să nu ieși din casă?

 

— Face design. Desenează niște imagini.

 

— Imagini… — repetă Lidia cu dispreț. — Mai bine să vină la mine să mă ajute. Schimb gresia în baie. Ce altceva are de făcut? Oricum stă acasă.

 

Clara simți cum i se încleștează maxilarul.

 

— Spune-i să vină, — continuă Lidia. — Mi-e greu singură.

 

— Bine, mamă.

 

Când închise, Leonard intră în cameră.

 

— Mama vrea să o ajuți cu renovarea.

 

— Am proiecte pentru două săptămâni. Renovarea e responsabilitatea ta.

 

— Dar tu stai acasă…

 

— Lucrez de acasă. E o diferență.

*

— Pf. Muncă. Te joci la calculator toată ziua.

 

— Leonard, eu aduc bani. De șase luni trăim pe venitul meu. Poate ar trebui să recunoști asta.

 

— Venit… — râse el ironic. — Niște mărunțișuri pentru mâzgălelile tale.

 

Clara se întoarse spre el.

 

— Pe mărunțișurile astea trăiești. Dacă nu-ți place, du-te și lucrează.

 

— Acum dai tu ordine?!

 

Zilele următoare trecură în tăcere tensionată. Lidia suna zilnic, Leonard era posomorât.

 

Clara lucra.

 

Sâmbătă seara termină o prezentare pentru un client important, când auzi vocea lui Leonard:

 

— Iarăși te joci?

*

Clara se ridică încet de pe scaun. În urechi îi suna, de parcă lumea întreagă se prăbușise sub un strat subțire de gheață. Afară, cineva strigă — probabil văzuseră laptopul făcut bucăți. Dar în cameră domnea o liniște atât de densă, încât aerul părea lipicios, ca smoala.

 

— Ce… ce-ai făcut? — vocea Clarei se frânse, devenind un șoaptă răgușită.

 

Leonard parcă se trezi din furie. Privirea îi alunecă spre fereastră, apoi spre ea. Nu mai era zâmbet — doar o uimire speriată și vinovată.

 

— Nu exagera, — spuse el stins. — O să cumpărăm altul.

 

— Cu ce bani? — Clara făcu un pas spre el. — Cu ai cui? Cu ai mei? Din ai mei, Leonard?!

— Acela era… era instrumentul meu de lucru. Singurul!

 

El tăcea.

 

— Pentru asta mama ta a făcut scandal? Pentru niște plăci de baie? — râsul Clarei semăna cu un plâns înnăbușit. — Ai distrus sursa mea de venit. Munca mea. Viața noastră.

 

— Nu… — Leonard ridică mâna, dar vocea îi tremura. — Ajunge. Tu m-ai provocat.

 

Clara se opri.

 

— Asta ai spus? — întrebă ea încet, aproape tandru. — Eu te-am provocat?

*

El evită privirea ei.

 

Și atunci, în ea nu se rupse nimic — ci, dimpotrivă, se îndreptă.

După luni întregi în care fusese apăsată de reproșurile lui, Clara simți pentru prima dată cum coloana i se redresează — încet, dureros, dar ferm.

 

— Leonard, — spuse ea calm. — Între noi s-a terminat.

 

El se răsuci brusc.

 

— Ce? Ce vorbești?

 

— Ce trebuia să spun acum șase luni.

— Tu nu muncești.

— Trăiești din banii mei.

— Îi permiți mamei tale să mă umilească.

— Și acum ai distrus singurul obiect care ne aducea bani.

 

— Eu… — ezită el. — Eram nervos!

 

— Și asta e scuza ta?

Clara clătină din cap.

 

— Furia e permisă. Confuzia e permisă. Dar să distrugi ceea ce ne ține pe linia de plutire… asta e o alegere.

 

Leonard făcu un pas spre ea.

 

— Clara, te rog… am greșit, dar… putem…

 

Ea se trase înapoi.

*

— Nu. Eu pot repara. Eu pot construi. Dar nu pot trăi lângă cineva care distruge — și crede că e normal.

 

El se prăbuși pe scaun.

 

Clara lua deja documentele, hainele, tableta veche — singurul instrument cu care putea începe din nou.

 

— Unde pleci? — șopti el.

 

— Oriunde vreau. Acum pot.

 

La ușă, Clara se întoarse.

 

— Mâine vin după restul lucrurilor. Să nu fie mama ta aici.

 

— Clara… nu mă părăsi…

 

— Ai făcut asta tu.

— Când ai ales-o pe ea.

— Nu pe noi.

 

Ea închise ușa.

 

Afară, vântul era rece, dar limpede.

Telefonul vibra:

*

„Am un proiect urgent. Poți să-l iei? Plătesc avans.”

 

Clara zâmbi.

 

„Da. Încep azi.”

 

Și porni înainte — fără să mai privească înapoi.