— Ai cumpărat?! Și ce dacă! Casa asta este acum mai necesară mamei decât ție! — a aruncat soțul rece, aproape batjocoritor, fără să-și ascundă iritarea.

 

Ana a tresărit, dar a tăcut. Stătea la fereastra garsonierei ei, ca și cum s-ar fi adăpostit de aceste cuvinte, și privea blocurile cenușii de dincolo de geam. Treizeci și doi de metri pătrați — un spațiu prea mic pentru doi oameni maturi, unde fiecare sunet se simțea acut. Apartamentul îl cumpărase cu cinci ani în urmă, înainte de căsătorie, din banii strânși în ani de muncă și din suma obținută în urma vânzării cotei din locuința părinților. Atunci credea că face primul pas spre viața ei mare și fericită.

 

Locuința era primitoare — pereți deschiși la culoare, un interior minimalist, o bucătărie mică, dar cu electrocasnice noi, cumpărate în rate și plătite cu mândrie. Dar era strâmtă. Mai ales după ce, cu doi ani în urmă, se mutase acolo Martin, soțul ei. Lucrurile lui au umplut repede dulapurile, obiceiurile lui au ocupat spațiul, iar senzația ei de libertate s-a stins încet.

 

Ana lucra ca manager într-o firmă de logistică, Martin era angajat în producție. Veniturile lor ajungeau pentru trai — mâncare, utilități, distracții rare. Din când în când își permiteau un film sau o cină în oraș, ca o amintire că încă sunt un cuplu. Dar Ana își dorea mai mult.

 

Un adevărat cămin. O casă cu teren, unde să planteze o grădină, să pună un foișor, să aibă un câine. Unde să nu existe doar treizeci și doi de metri, ci o sută. Unde să poată respira fără să se lovească de pereți.

*

Ana își imagina des acea casă. Două dormitoare, un living spațios, o bucătărie mare cu zonă de luat masa. Camere luminoase, tavane înalte. Pardoseală din lemn, ferestre panoramice, o terasă cu vedere spre grădină. Visa să amenajeze fiecare cameră după gustul ei — să aleagă perdelele, să aranjeze mobilierul, să creeze confort.

 

— La ce te gândești? — a întrebat Martin ieșind din baie și ștergându-și părul cu prosopul.

 

— Așa… la casa mea visată — s-a întors Ana.

 

— Iar la casă? — a zâmbit el ironic. — Ana, pentru o casă sunt necesare milioane.

 

— Știu — a încuviințat ea. — Dar pot să visez, nu?

 

— Poți — a ridicat din umeri Martin și a plecat în bucătărie.

 

El nu îi împărtășea visurile. Lui îi era bine în apartament — aproape de muncă, aproape de centru, totul la un pas. De ce ar fi avut nevoie de o casă la periferie?

 

Dar Ana nu renunța la gândul unei case proprii. Și a început să economisească.

 

Cu cinci ani în urmă deschisese un cont separat. Transfera acolo lunar zece–cincisprezece mii. Economisea la orice — cumpăra rar haine, evita restaurantele scumpe, nu mergea în vacanțe. Fiecare ban economisit mergea în acel cont — un pas mic spre visul cel mare.

 

Ana nu a spus nimănui despre cont. Nici măcar lui Martin. Nu pentru că nu ar fi avut încredere în el — ci pentru că se temea că visul se va destrăma dacă îl va rosti cu voce tare. Banii se adunau încet, dar sigur. Cifrele de pe ecran creșteau, iar odată cu ele creștea și convingerea ei interioară: într-o zi se va întâmpla.

*

Uneori, seara, intra pe site-uri cu anunțuri. Privea case de la marginea orașului, cu curți, cu verande, cu poduri. Închidea laptopul doar atunci când inima începea să-i bată prea repede — de speranță, de teamă, de imposibilitatea ca totul să se întâmple chiar acum.

 

Nu observa cum Martin se schimba. Cum răsfoia tot mai des telefonul cu o expresie gânditoare. Cum devenea iritat, nerăbdător. Cum aproape încetase să mai întrebe de treburile ei.

 

Într-o seară, a spus ca din întâmplare:

 

— Mamei îi este greu singură.

 

Ana a ridicat privirea din farfurie.

 

— În ce sens?

 

— Casa ei este veche. Acoperișul curge, încălzirea nu mai funcționează bine. Și zona nu este prea bună.

 

Ana a dat din cap. Mama lui Martin, Eva, trăia la periferie, într-o casă înclinată, moștenită de la bunica.

 

— Putem ajuta cu reparațiile — a spus Ana cu prudență.

 

Martin a zâmbit ciudat.

 

— Acolo reparațiile nu mai ajută.

 

Din acea seară, discuțiile despre mama lui au devenit tot mai frecvente. La început — parcă întâmplător. Apoi — tot mai insistent. Și, la un moment dat, totul s-a legat într-un singur punct.

*

— Am găsit o variantă excelentă — a spus Martin într-o seară, la cină. — O casă nouă. Spațioasă. Într-o zonă bună. Pentru mama va fi perfectă.

 

Ana a simțit un fior rece în piept.

 

— Vrei să-i cumperi o casă?

 

— Nu chiar — a evitat el privirea. — O putem trece pe numele ei. Iar noi vom locui… cum se va putea.

 

— Noi? — Ana a lăsat încet furculița. — Tocmai ai spus „noi“?

 

El s-a stânjenit.

 

— Tu ai economii.

 

Era ca și cum nu mai auzea sunetele. Undeva, adânc în ea, o ușă s-a trântit.

 

— Ce economii, Martin?

 

A tăcut o clipă, apoi a spus hotărât:

 

— Știu că pui bani deoparte. Am văzut transferurile. Din întâmplare.

 

Ana a simțit că respiră tot mai greu.

 

— Mi-ai urmărit contul?

 

— Nu inventa — a fluturat el mâna. — Doar am observat. Și consider că banii aceștia sunt acum mai importanți pentru mama.

 

Și atunci a rostit acea frază — rece, crudă, ca o lovitură:

 

— Ai cumpărat? Și ce dacă! Casa aceasta este acum mai necesară mamei decât ție!

 

Ana nu a țipat. Doar stătea și îl privea, ca și cum în fața ei ar fi fost un străin.

*

— Tocmai ai hotărât viața mea în locul meu — a spus ea încet.

 

— Rezolv o problemă.

 

— Rezolvi propriul tău confort.

 

El a izbucnit.

 

— Este mama mea!

 

— Iar eu sunt soția ta — a răspuns Ana la fel de încet. — Am fost.

 

Cuvântul a rămas suspendat în aer, greu și definitiv.

 

În noaptea aceea au dormit în camere diferite. Mai precis, Ana nu a dormit deloc. A stat la fereastră și, pentru prima dată după mulți ani, a plâns nu de oboseală, ci de dezamăgire. Nu atât din cauza lui Martin — cât din cauza ei însăși. Pentru că, atât de mult timp, permisese ca lângă ea să trăiască un om care îi considera visele nimicuri.

 

Dimineața a plecat la muncă mai devreme ca de obicei. La prânz a făcut modificările la cont. Seara a strâns documentele. Iar noaptea, când Martin dormea deja, a scos valiza din dulap.

 

— Ce faci?.. — a murmurat el somnoros când a auzit zgomotul.

 

— Plec — a răspuns calm Ana.

 

S-a ridicat în capul oaselor.

 

— Din cauza banilor?

 

L-a privit mult timp, ca pentru ultima oară.

 

— Din cauza lipsei de respect. Ea nu începe niciodată cu banii.

 

Nu a încercat să o oprească.

 

Divorțul a trecut repede și surprinzător de liniștit. Martin nu a revendicat apartamentul — fusese cumpărat înainte de căsătorie. Ana nu a împărțit bunuri — nu era ce să împartă. A rămas doar un gol, care trebuia umplut din nou cu ceva.

 

A trecut un an și jumătate.

 

Primăvara, Ana stătea pe terasa de lemn și privea cum vântul legăna merii tineri. Casa nu era perfectă. Nici cu două etaje, nici cu ferestre panoramice. Dar avea curte. Liniște. Miros de pământ și de lemn proaspăt. Și, cel mai important — era a ei.

 

Lucra în continuare în logistică. Își număra în continuare banii. Dar acum fiecare dimineață începea nu cu sunetul liftului, ci cu trilul păsărilor.

 

Uneori se simțea singură. Uneori — speriată. Uneori — obosită. Dar niciodată, în tot acest timp, nu s-a mai simțit înghesuită.

 

Ieri, la magazin, a văzut-o pe Eva. Îmbătrânise, se ofilise.

 

— Se spune că ți-ai cumpărat o casă… — a zis ea fără reproș.

 

Ana a dat din cap.

*

— Mi-am cumpărat.

 

— Martin nu te roagă să te întorci?

 

Ana a zâmbit slab.

 

— Nu. Și slavă Domnului.

 

A plecat fără să se întoarcă, iar seara, stând pe treptele casei sale, pentru prima dată după mult timp s-a gândit nu la trecut, ci la viitor. La grădină. La câine. La viață — a ei, cu adevărat a ei.

 

Și, pentru prima dată, acel viitor nu o mai speria.