Știam că această zi va veni mai devreme sau mai târziu, dar tot nu eram pregătită să pronunț, cu voce tare, cuvintele care mi-au tăiat răsuflarea:
„Servitoarea nu ia cina cu familia stăpânilor!”

Cinci ani. Cinci ani întregi am suportat ironiile Eleonorei Geldmann. Cinci ani în care, la fiecare ocazie, îmi amintea că „m-a primit în familie”, ca și cum mi-ar fi făcut o favoare uriașă.

Poate chiar așa era? Când l-am întâlnit pe Lukas, lucram ca vânzătoare într-un mic magazin de haine dintr-un centru comercial. O fată obișnuită, dintr-o familie modestă — fără studii superioare, fără conexiuni, fără ambiții grandioase. Iar el — fiul directoarei unui liceu prestigios, inginer software cu diplomă serioasă.

Încă de la început, Eleonora mi-a sugerat că nu sunt la nivelul lor. Întâi prin aluzii.
„Știi să faci borș? Nu? Și atunci cum ai de gând să-ți hrănești soțul?”
Sau: „Lukas este obișnuit cu un anumit standard de viață, sper că înțelegi…”

Înțelegeam. Și mă străduiam. Am învățat să gătesc după rețetele ei, deși mama gătea excelent. Mi-am cumpărat cărți despre etichetă, am învățat să aranjez masa ca „la carte”. M-am înscris la cursuri de engleză — pentru că ea arunca în discuții expresii în engleză, doar ca să arate cât e de „cultă”.

*

După nuntă, totul s-a înrăutățit. Locuiam în apartamentul ei cu trei camere — Lukas zicea că trebuie să economisim pentru al nostru. Dar în fiecare zi mă simțeam oaspete. Și nici măcar unul dorit.

Eleonora avea opinie despre orice: cum fac patul, cum aranjez farfuriile, cum curăț bucătăria.

„Mirella, dragă, nu te-ai gândit să faci o facultate? În zilele noastre e jenant să nu ai diplomă. Mai ales dacă vrei să fii o soție demnă pentru fiul meu.”

Eu zâmbeam. Tăceam. Apoi m-am înscris la facultate, la fără frecvență — muncind, învățând, îngrijind casa. Credeam că o voi mulțumi. N-a fost așa: acum critica specializarea, notele, modul în care îmi luam notițe.

Când s-a născut fetița noastră, Katya, am sperat că maternitatea va schimba ceva. Că o nepoată o va îmblânzi.

În realitate, doar i-a dat motive noi de critică.

Când s-a născut fiul nostru, Markus, am avut speranța naivă că Eleonora Geldmann va înceta în sfârșit să mă privească drept servitoare. Dar nașterea celui de-al doilea copil doar i-a deschis noi orizonturi pentru critici.

 

— Mirella, iar l-ai hrănit cu piure la borcan? — vocea ei suna ca sticla. — Ți-am spus: doar proaspăt! Vrei ca nepotul meu să aibă un sistem imunitar de seră?

 

Îmi smulgea borcanul din mâini cu gestul unei profesoare de medicină, iar eu stăteam acolo, ținându-mi copilul la piept, simțindu-mă ca o elevă pedepsită.

*

Dar apogeul a venit în acea seară în care am încetat, în ochii ei, să fiu „parte din familie”.

 

Stăteam la cină. Masa mare, fața de masă albă, tacâmuri de argint — ca într-un serial despre familii burgheze. Doar că realitatea era altfel.

 

Am pus pe masă felul principal: pește la cuptor, exact după rețeta ei. Salată, pâine, suc pentru copii.

 

Toți am tăcut. Prea mult.

 

Apoi Eleonora m-a privit și a spus rece:

 

— Și tu de ce te așezi? Servitoarea nu ia cina cu familia stăpânilor.

 

Cuvintele ei au tăiat aerul ca un cuțit. Nu fiindcă m-a umilit — eram obișnuită. Ci pentru că asta venea de la bunica copiilor mei.

 

M-am ridicat. Mâinile îmi tremurau, dar vocea — limpede.

 

— Atunci servitoarea va pleca. Ca să nu vă stric apetitul.

 

Lucas a sărit speriat:

*

— Mirella, ce faci? Copiii…

 

Am luat-o pe Katya de mână. În cealaltă l-am ridicat pe Markus.

 

— Copiii vin cu mine. Nu îi voi învăța că mama lor e servitoare.

 

Eleonora a râs scurt, batjocoritor:

 

— Tipic! Fugi fiindcă nu suporți critica!

 

Am privit-o în ochi.

*

— Nu fug. Mă maturizez. Și plec.

 

Într-un minut am adunat hainele, actele, lucrurile copiilor. De ani de zile eram pregătită în gând.

 

Lucas rămăsese țeapăn, încercând să înțeleagă cine sunt eu acum.

 

În timp ce plecam, am auzit-o spunând:

 

— Bravo, Lucas. Ți-am zis că nu va fi niciodată soție adevărată. Descurcă-te.

 

Nu m-am întors.

 

Ușa s-a închis ca un verdict.

*

În lift, Katya m-a întrebat:

 

— Mamă, nu mai locuim cu bunica?

 

Am îmbrățișat-o.

 

— Nu, dragă. De acum vom trăi acolo unde suntem iubiți și respectați.

 

Ușile liftului s-au închis.

 

Și pentru prima oară după ani întregi, am simțit libertatea.