— Izabella, sunt un geniu! Nu, nu eu — mama e un geniu! Ascultă, am o veste care schimbă totul!

Vocea lui Marco, tare și entuziastă, a pătruns în apartamentul închiriat, rupând liniștea după-amiezii. A intrat în cameră fără să-și dea jos geaca, mirosind a aer rece și benzină de la benzinărie. Obrajii îi erau roșii, iar ochii îi străluceau de parcă tocmai câștigase la loterie.

Izabella stătea în fața oglinzii mari de pe ușa dulapului vechi. În mâini ținea un voal lung, delicat — cea mai frumoasă și cea mai scumpă achiziție pentru nuntă. Materialul ușor, presărat cu perle mici, îi aluneca printre degete, atingând podeaua. Îl potrivea dintr-o parte și din alta, iar zâmbetul ei era liniștit, visător. Aerul încă păstra parfumul ei și emoția pentru sâmbătă, până când explozia lui de energie a tăiat totul în două.

Izabella a coborât încet mâinile. Voalul s-a așezat pe podea ca un nor alb. Zâmbetul nu i-a dispărut — s-a evaporat, ca și cum cineva l-ar fi șters cu o gumă invizibilă. S-a întors spre el cu un calm tăios.

— Ce „schimbă”, Marco? Avem nuntă peste trei zile. Cumva ai găsit metoda să o amâni cu un an?

El nu a auzit răceala din vocea ei — era prea absorbit de „marea idee”. A aruncat geaca pe un scaun acoperit cu cutii și a început să gesticuleze energic, de parcă dirija un concert.

— Nu, nu! Nunta rămâne! Vorbesc despre după! Ți-ai amintit de creditul pentru locuință? Robia aia de douăzeci de ani? Uită-l! Nu mai e nevoie!

*

A făcut o pauză dramatică, așteptând aplauze. Izabella însă tăcea. Îl privea cu ochii ei gri, în care nu era nici bucurie, nici entuziasm. Doar o tensiune crescândă — invizibilă pentru Marco.

— Ne mutăm la ai mei! — a izbucnit el. — Mama azi dimineață mi-a spus: „Marco, de ce să plătiți credit? De ce dobânzi nebune? Avem apartament mare, trei camere. Dormitorul meu e gol, eu dorm de mult pe canapea — mi-e comod. Mutați-vă la mine! Veți trăi fără cheltuieli, veți economisi! Pentru mașină, pentru vacanțe… Eu vă ajut! În doi e mai ușor!” Îți imaginezi? Viață fără datorii! Un început perfect!

Vorbea repede, cu entuziasm, repetând parcă exact tonul mamei lui.
În mintea lui, îi adusese Izabellei nu doar o veste, ci soluția la toate problemele lor viitoare.

Izabella a tăcut atât de mult, încât Marco a început în sfârșit să înțeleagă: ceva mergea complet greșit.
Nu zâmbea. Nu strălucea. Nu l-a îmbrățișat pentru „marea veste”. Stătea între cutii, printre cumpărăturile de nuntă, în propriul ei viitor — și îl privea ca pe un om devenit brusc străin.
— Deci… — a spus ea încet. — Vrei să spui că după nuntă… ne mutăm la mama ta?
El a dat din cap prea sigur de el:
— Da! Nu e minunat? Au o cameră liberă, putem să o aranjăm. Economisim chirie, economisim la credit. Mama a spus că ne va ajuta — cu gătitul, cu casa. Îți dai seama câte posibilități? În câțiva ani fim pe picioarele noastre!
— Noi? — a repetat ea încet.
— Evident! Este începutul nostru!
Izabella a ridicat voalul de pe podea, l-a scuturat ușor și l-a agățat la loc. Apoi s-a întors spre el.
— M-ai întrebat măcar?
El a clipit:

*

— Ce vrei să spui?
— M-ai întrebat? — a repetat ea. — Unde vreau să locuim? Cum îmi imaginez familia noastră? M-ai întrebat dacă vreau să trăiesc după regulile mamei tale, sub controlul ei? Dacă vreau să-mi încep căsnicia într-o casă străină?
Marco s-a încruntat iritat:
— Izabella, ce e de întrebat? E logic! Oamenii trăiesc ani cu părinții. Și noi — temporar. Doi-trei ani. Mama a zis: „Nu o să vă sufoc”.
— Temporar? Trei ani? — ea a strâns din buze. — Știi ce văd eu? O mamă care numește „temporar” deja de douăzeci de ani și încă conduce totul în casa ei.
— Nu exagera — a ridicat el vocea. — Mama e bună. Are grijă de noi!
— Are grijă de ea însăși — a replicat ea tăios. — Și de a te ține sub control. A făcut-o mereu. Acum vrea să controleze și familia noastră.
El a expirat adânc.
— Dramatizezi! E convenabil! Rațional! Și eu deja am spus da. Deci ne mutăm.
Privirea Izabellei s-a întărit ca piatra. Pentru prima dată, el a simțit tensiunea reală.

*

— Marco… peste trei zile avem nuntă. Și tu ai luat deja o decizie pentru amândoi. O decizie care schimbă totul. Fără să mă întrebi.
— Nu dramatiza! — a izbucnit el. — O soție bună trebuie să-și susțină bărbatul, nu să facă scene!
Ochii ei s-au îngustat tăios.
— Scene? Așa numești limitele mele?
— Cum altfel? — murmură el.
Atunci ea a scos inelul de logodnă. Aurul a strălucit palid în palmă.
Marco a pălit instantaneu.
— Izabella… ce faci?

— Nu voi locui cu mama ta. Nu voi începe căsnicia într-o casă unde mi se va spune cum să respir. Nu voi asculta zilnic critici despre cum gătesc, spăl sau cresc copiii pe care nici nu îi avem încă.
Ea a pus inelul în palma lui — delicat, dar definitiv.
— Dacă pentru tine „ne mutăm la mama” e atât de firesc încât nici nu ai nevoie de acordul meu… înseamnă că nu ești pregătit pentru căsătorie. Cu nimeni.
El s-a retras ca ars.

*

— Și acum? — a șoptit el.
Izabella a mângâiat voalul. A zâmbit încet — cu o liniște nouă, limpede.
— Acum nu va exista nuntă. Nici mutare. Nimic.
Ea și-a luat geanta, paltonul și a deschis ușa.
— Găsește-ți o soție căreia îi convine să trăiască sub aripa mamei tale. Eu nu sunt acea femeie.
Și a plecat.