Laura strângea de pe jos o farfurie spartă când soneria a sunat brusc. Era nouă seara, nu aștepta pe nimeni. Cioburile au sunat surd în coșul de gunoi — aproape ca acum doi ani, când Adrian arunca vase și striga:
„Salon de frumusețe? Tu nici pe tine nu poți să te aranjezi!”

Prin vizor l-a văzut — umeri largi, costum scump, același zâmbet suficient.

„Ei, cum e fără mine? Greu?”

A intrat fără să aștepte invitație. A privit holul: aceleași tapete uzate, același parchet care scârțâia.

„Intră” — a spus ea calm.

Adrian și-a scos paltonul și l-a agățat pe cârligul pe care îl cunoștea bine. În sufragerie s-a așezat în fotoliul lui vechi, s-a rezemat și și-a deschis sacoul.

„Tot aici trăiești? În muzeul sărăciei?”

Laura s-a așezat în fața lui, cu mâinile încleștate pe genunchi — aceeași poziție în care stătea când el îi explica cât de ratată este.

„Bei o cafea?”

*

„Dă-mi. Dar nu solubilă, te rog — m-am obișnuit cu viață… normală.”

Ea a adus cafeaua în două cești simple, albe. Adrian a luat o gură și s-a strâmbat.

„Același plic ieftin? Credeam că măcar ai învățat să trăiești ca oamenii.”

Și-a scos telefonul și a glisat pe ecran.

„Uite — eu și Vicky. Acum două zile. Restaurant pe acoperiș. Știi cât a fost nota? Nu, n-ai cum să știi. De unde.”

Laura nu s-a uitat la ecranul telefonului. Nici măcar nu a clipit. Adrian aștepta — reacția veche: invidie, durere, umilință. Dar chipul ei rămânea neobișnuit de calm.

— Frumos — spuse ea liniștit. — Înălțimea îți stă bine.

El zâmbi, mulțumit de sine, fără să prindă ironia.

— Normal. Eu trăiesc acum la alt nivel. Nu ca… — arătă spre sufrageria ei. — Ei, știi tu.

Ea înțelegea. Mult mai mult decât credea el.

— Ce vrei de fapt, Adrian? — întrebă Laura. — Nu cred că ai venit doar pentru cafea.

El se foi în fotoliu, își aranjă manșeta — gestul lui clasic de stânjeneală.

— Păi… — făcu el pe gânditorul. — Ieri am trecut prin zonă. Am zis: ia să văd cum mai ești. Cum te descurci.

Spuse asta cu tonul cu care cineva ar vizita un adăpost.

— Și? — îl privi ea. — După tine, mă descurc?

El zâmbi superior:

— Ești vie. Nu ai murit. E un început.

Laura tăcea. Adrian continua:

*

— Doar că… — se lăsă mai mult pe spate. — Vezi tu, Vicky e tânără, frumoasă, strălucitoare, dar. — ridică un deget. — Experiența contează. Stabilitatea, la fel. Ea mă admiră, dar…

Se poticni.

— Acum trece printr-o perioadă grea. A plecat de la părinți. Și… — tuși. — M-am gândit că tu… ai putea ajuta. Temporar. Cu locuința.

Laura nu înțelese imediat.

— Eu? Să ajut?

— Nu! — făcu el din mână. — Pe mine. Pe noi. Să stăm aici o vreme. Ai o cameră liberă, nu? Oricum ești singură. De ce să se irosească?

Vorbea convins, ca și cum îi făcea o onoare.

Laura îl privi mult timp. Apoi zâmbi — un zâmbet atât de calm, încât Adrian se înfioră.

— Vrei să o aduci pe Vicky AICI? — verifică ea.

— Da. O săptămână-două. Poate o lună. Până găsește altceva. Nu pot lăsa un om în nevoie. Sunt un om nou acum.

În acel moment, Laura înțelese ceva clar: el chiar credea că îi oferă un favor. Că ea trebuie să fie recunoscătoare pentru simplul fapt că a apărut iar în viața ei.

Ea se ridică încet. Merse la fereastră, trase perdeaua. Se întoarse spre el.

— Adrian — spuse calm. — Ai auzit vreodată cum sună o ușă închisă pentru totdeauna?

El clipi.

— Ce?

Ea zâmbi mai larg.

— Acum vei auzi.

Laura merse la intrare, deschise ușa larg. Aerul rece intră în hol.

— Ieși.

El înțepeni.

— Ce?! Glumești?!

— Ieși — repetă ea, și mai calmă, și mai sigură.

*

Adrian sări în picioare.

— Nu înțelegi! Îți ofer o șansă să te întorci în viața mea! Ar trebui să fii recunoscătoare că am venit!

— Nu, Adrian — Laura îl privea parcă prin el. — Sunt recunoscătoare doar pentru un lucru: că ai plecat atunci. La timp. Și mi-ai lăsat șansa de a-mi construi o viață fără farfurii sparte, fără țipete, fără umilință.

Fața lui se albise.

— Dar… ești singură! N-ai realizat nimic!

— Nimic? — zâmbi ea liniștit. — Am cumpărat acest apartament. Săptămâna trecută. Integral. Cu banii mei.

El îngheță. Total.

— L… Laura… dar tu…

— Da. Eu.
Trăiesc liniștit. Lucrez. Am un job stabil. Am prieteni. Și cel mai important — nu mai am un bărbat care mă numește muzeu al sărăciei.

El deschise gura. O închise. O redeschise.

— Dar… Vicky…

— Ia-o de mână și du-te unde vă e bine amândurora. Doar nu aici.

Laura îi luă paltonul de pe cuier, îl întinse către el.

— Adio.

*

El voia să spună ceva — să se apere, să țipe, să jignească — dar doar şuieră fără cuvinte, luă paltonul și ieși. Laura închise ușa încet. Dar sunetul răsună mai tare decât orice strigăt.

Ea rămase câteva secunde în liniște.
Apoi își dădu seama că zâmbește.

Nu pentru că a învins.
Ci pentru că, în sfârșit, trăia viața ei.