— Nu mă interesează ce vrei tu, dragul meu! Acesta este apartamentul meu și doar eu decid cine va locui în el! Și mama ta nu se află pe această listă!

— Katia, astăzi am vorbit cu mama. Mult, pe îndelete. Și… în fine, am decis că e timpul să se mute la noi.

Olivier a spus asta cu tonul lui obișnuit, ușor leneș, același pe care îl folosea când comenta un meci de fotbal sau vremea de afară. Stătea în fotoliul adânc, cu picioarele întinse, schimbând canalele cu o nonșalanță enervantă. Lumina televizorului îi evidenția fața relaxată și satisfăcută. Replica fusese aruncată în aer ca un lucru firesc, ceva ce nu necesita nici discuție, nici aprobare.

Claire, care ștergea praful de pe raftul cu cărți, se înțepeni. Mâna ei rămase suspendată în aer. Nu se întoarse. Lăsă cuvintele să atârne în liniște, cântărindu-le obrăznicia și greutatea.

El, luând tăcerea drept consimțământ, continuă:

— Gândește-te singură: ce să facă acolo, în sat, complet singură? Sănătatea ei e fragilă, o doare ba una, ba alta. Iar noi? Avem un apartament spațios cu trei camere. Una stă goală. O instalăm acolo și totul va fi perfect. Pentru ea — îngrijire și siguranță. Pentru noi — liniște, că e aproape și sub supraveghere.

Găsi în sfârșit un serial plictisitor și lăsă telecomanda. Se uită la spatele soției, așteptând entuziasm, recunoștință, măcar un zâmbet. În mintea lui deja se derula filmul: seri calde în familie, plăcintele mamei, sprijin necondiționat.

Claire puse încet figurina înapoi pe raft. Se întoarse spre el. Mișcările ei erau lente, controlate.

— „Noi” am decis? — vocea ei era liniștită, dar umplu încăperea. — Te rog, precizează componența acestui „noi”.

Olivier se încordă puțin. Recunoștea acel ton — calmul periculos care preceda discuțiile serioase. Dar era pregătit.

— Eu și mama. Am discutat, am analizat. La început n-a vrut — să nu deranjeze, să nu se bage. Dar am convins-o. I-am spus că te vei bucura. Și-a început deja să-și împacheteze lucrurile esențiale.

Zâmbi cu una dintre acele expresii care de obicei dezamorsau orice conflict. Dar acum nu funcționă. Claire îl privea rece, atent, ca un anchetator.

*

— Așadar, tu și mama ta ați decis că ea va locui în apartamentul meu. Ai convins-o că voi fi încântată. Și ea deja își face bagajele. Olivier, spune-mi… în acest plan perfect, participarea mea era prevăzută? Sau urma să fiu anunțată când ajungea trenul?

— Claire, hai, nu începe… Ce contează „al tău” sau „al nostru”? Suntem o familie, totul e comun! Și nici nu e un capriciu — are nevoie! Sau o lași, pe mama mea, să moară singură acolo?

Tonul i se ridică. Aceasta era tactica lui: să o facă să se simtă vinovată, insensibilă.

— Și chiar ne va ajuta! Tu vii obosită de la lucru, nu ai energie. Ea e activă, nu poate sta degeaba. Va fi ordine, cină…

Se apropie, încercând să-i ia mâinile. Ea le trase calm înapoi.

— Nu mă interesează ce vrei tu, dragul meu. Acesta este apartamentul meu. Eu decid cine locuiește aici. Iar mama ta — nu.

— Dar cum poți spune asta?!

— Subiectul este închis. Sun-o și spune-i să nu împacheteze nimic.

Cuvintele căzură greu. Olivier se albii, apoi obrajii i se îmbogățiră de furie. Nu se aștepta la un refuz rece, definitiv, umilitor.

— Ești… serioasă?

— Niciodată nu am fost mai serioasă.

Se întoarse și-și continuă treaba, ca și cum discuția se terminase.

— Și eu locuiesc aici! Am dreptul…

— Nu ai dreptul să decizi în locul meu. Ai dreptul să-ți iei lucrurile și să te muți la mama ta în sat. Poți avea grijă de ea acolo. E alegerea ta. Aici sunt regulile mele.

Tăcerea se întinse zile întregi. Război rece. El ofta ostentativ, trântea scaune, scăpa tacâmuri — ea nu reacționa.

Apoi începu asediul telefonic. Vorbea cu mama lui în fiecare seară, intenționat în sufragerie, ca ea să audă.

— Da, mamă… iar tensiunea?… Și nu are cine să-ți ia medicamentele?…

Totul era un spectacol pentru urechile ei.

O săptămână mai târziu, el încercă un nou atac.

— Claire, mama e foarte slăbită. N-are cine să-i taie lemnele pentru iarnă. I-am propus să plătesc pe cineva, dar nu vrea străini în casă.

Claire puse pauză filmului.

— Atunci du-te tu. Ia câteva zile de concediu.

— Nu pot! Proiectul meu…

— Deci munca ta e mai importantă decât sănătatea mamei tale? — îl lovi cu propriile argumente. — Dar confortul tău ar trebui să fie mai important decât casa mea? Nu.

După încă o săptămână, el trecut la cea mai primitivă tactică: să o pună în fața faptului împlinit. Când mama lui va fi deja la ușă, ea nu va putea face scandal.

Sâmbăta, soneria sună lung, insistent.

Claire deschise. Pe prag stătea Valentina — în paltonul ei cel mai bun, cu pălărie, cu două trolere uriașe, legate cu sfoară. În spate — Olivier, cu un zâmbet fals.

— Ei bine, drăguțo, primește întăriri! — strigă Valentina pe toată scara.

Claire nu se mișcă. Transformă propriul corp într-o barieră.

— Olivier, — vocea ei calmă, — ce e asta?

— Claire, noi… am decis… Mama se simte rău, n-am putut s-o las acolo…

— VOI ați decis. Iar eu am spus — NU.

Abia atunci Valentina pricepu. Fața i se făcu purpurie…
Chipul Valentinei se înroşi brusc, ca şi cum sângele îi urcase atât de repede la cap încât era pe punctul de a se prăbuşi. Buzele îi tresăriră, apoi se strâmbară într-o grimasă arhogantă.

— Fetiţo… — rosti ea cu vocea cu care se vorbeşte unui căţel obraznic. — Se pare că uiţi cine stă în faţa ta. Eu sunt mama soţului tău. Şi dacă am decis că e timpul să locuiesc aici, atunci…

— Atunci aţi greşit adresa, — o întrerupse Claire. Calm. Liniştit. Ca un fapt.

Adrian tresări:

— Claire, te rog! E mama mea! Cum poţi să vorbeşti aşa…

— Foarte simplu, — îi răspunse ea. — Priveşte cu atenţie.

*

Ea făcu un pas înainte — atât de aproape încât Valentina făcu unul înapoi, instinctiv. Claire se aplecă, apucă mânerul unuia dintre trolere şi îl împinse afară, înapoi pe palier. Apoi pe al doilea. Lent, controlat, ca şi cum ar fi fost nişte obiecte ce o împiedicau să treacă.

— Ce faci acolo?! — ţipă Valentina, prinzând-o de braţ. Claire se eliberă cu o mişcare scurtă. — Eşti nebună?!

— Nu. — Claire apăsă butonul interfonului, închizând uşa de la intrarea blocului. — Dimpotrivă. Sunt singura care păstrează mintea limpede.

Adrian clipi dezorientat. Vocea i se frânse:

— Claire… te rog… fără scene… Mama a călătorit toată ziua… bagajele… vecinii se uită…

— Cu atât mai rău pentru tine că ai ales metoda asta, — îi spusese ea. — Te-am avertizat. Nu m-ai ascultat. Acum vei asculta.

Închise uşa. Dar nu intră în casă. Rămase pe prag — graniţa dintre viaţa ei şi oamenii care nu înţelegeau ce înseamnă limite.

— Adrian, — vocea ei era blândă, dar fermă, — ai un singur lucru de ales. Simplu, cinstit. Ori îţi iei mama chiar acum — şi o duci acolo unde a locuit până acum. Ori…

— Ori ce? — mormăi Valentina.

Claire îi zâmbi rece.

— Ori în apartamentul ăsta va locui doar unul dintre voi.

Valentina făcu ochii mari:

— Mă ameninţi?!

— Nu. — Claire privi spre bagaje. — Sunt condiţii.

Tăcerea deveni densă ca aerul îngheţat. Câteva uşi se închiseră rapid — vecinii dispărură imediat când le întâlni privirea.

Adrian cedă primul. O prinse pe Claire de umeri:

— Te rog… ştii ce faci? Mama… a venit cu speranţă… e singură acolo…

— Singurătatea ei nu e moneda mea de schimb, — spuse Claire. — Nu îţi dă dreptul să îmi distrugi casa. Şi cu atât mai puţin nu îi dă ei dreptul să intre unde nu este dorită.

Valentina râse dispreţuitor:

— Ha! Puternică, nu glumă. Stăpână în casă! Să te văd când Adrian pleacă cu mine.

Asta era manipularea clasică: „ori eu, ori ea”.

Claire îşi îndreptă spatele.

— Perfect. — Glasul ei era aproape politicos. — Alege, Adrian. Acum.

El se bâlbâi:

— C–cum?

— Acum, — repetă ea. — Ori pleci cu mama şi bagajele. Ori o scoţi afară, îi chemi un taxi — şi diseară vorbim ca doi adulţi. Dar ea nu va locui aici. Nici azi, nici mâine, nici vreodată.

Era limpede: nu minţea.

*

Adrian înghiţi în sec. Se uită la mama lui. Se uită la Claire. Şi pentru prima dată în mult timp… gândi.

— Mamă… trebuie să vorbim… Pe palier.

Ieşi şi trase uşa după el. Se auziră şoapte încinse.

După cinci minute, uşa se deschise din nou. Adrian intră singur.

— Taxiul a ajuns, — spuse el cu voce răguşită. — Am ajutat-o cu bagajele. Ea… nu vrea să mă vadă acum.

— E alegerea ei, — răspunse Claire.

El o privi altfel. Fără furie. Fără reproş. Doar înţelegere. Şi poate… respect.

— Claire… iartă-mă. Am crezut că fac ce trebuie. Greşeam.

Ea se dădu la o parte.

— Intră. Trebuie să vorbim.

El intră. Închise uşa. Şi pentru prima dată în săptămâni, casa lor respiră liber.

Au vorbit până la miezul nopţii — greu, sincer, fără strigăte. Pentru prima dată se ascultau unul pe altul.

Dimineaţa, Adrian se trezi primul. Făcu micul dejun, puse două ceşti de cafea pe masă.

Când Claire intră, el spuse:

*

— Azi merg la mama. O ajut cu lemnele. Cu acoperişul. Găsesc şi un medic. Dar… acasă mă întorc doar la tine. Promit.

Claire încuviinţă.

Şi pentru prima dată simţi că el chiar înţelesese.

Nu pentru că ea „câştigase”.
Ci pentru că el se maturizase.