Vera stătea în bucătărie și privea pe fereastră. Ploaia bătea în geam. Viața parcă se terminase.

— Mamă, ce faci acolo? — strigă fiica ei, Katia, din hol. — Iar stai și oftezi?

— Nu oftez deloc, — minți Vera. — Beau doar un ceai.

Katia intră în bucătărie, o privi cu atenție și clătină din cap.

— Mamă, până când? Tata a plecat, și ce? Viața merge înainte.

— Ușor de zis, — murmură Vera. — Am trăit treizeci de ani împreună. Treizeci!

— Și la ce au folosit acești treizeci de ani, dacă acum locuiește cu o puștoaică?

Vera puse cana pe masă. Mâinile îi tremurau. Cum poate spune așa ceva? Ca și cum treizeci de ani ar fi fost nimic. Ca și cum ea ar fi fost de vină.

— Katia, nu înțelegi… — începu Vera.

— Ba da, înțeleg foarte bine. Tata e nebun că a părăsit familia pentru o fetișcană. Dar tu ce faci? Ai de gând să suferi toată viața?

Fetișcană. Avea douăzeci și cinci de ani. Vera încă își amintea cum îi văzuse împreună în fața mall-ului — Filip îi ținea mâna și râdea. Așa nu mai râsese acasă de ani întregi.

— Mi-a spus că am devenit plictisitoare, — șopti ea. — Că am devenit oameni diferiți.

*

— Mamă, uită ce spune! — spuse Katia așezându-se lângă ea. — Important e că actele sunt semnate, apartamentul e al tău. Trăiește liniștită.

Vera dădu din cap. Da, apartamentul rămăsese ei. Trei camere, în centru. Filip spusese că e corect așa. El o să-și cumpere altul, ea să rămână aici. Ca și cum îi făcea o mare favoare.

— Dar din ce să trăiesc? — întrebă ea încet. — Pensia e minusculă. Am renunțat la serviciu când te-ai născut.

— O să găsești o slujbă.

— La cincizeci și opt de ani? Cui îi trebuie una ca mine?

Katia oftă și se uită pe fereastră.

— Mamă… dar nu ai fost la un avocat?

— Pentru ce? Totul e rezolvat. Divorț, împărțirea bunurilor…

— Dar poate mai există variante. Pensie alimentară, drepturi…

Vera râse amar.

— Pensie alimentară? Pentru mine? Hai, lasă.

— De ce nu? Ai fost treizeci de ani în căsnicie, ai renunțat la carieră pentru familie. El trebuie să te ajute.

— Filip nu-mi datorează nimic, — spuse Vera, dar vocea i se frânse.

Dar poate chiar îi datora? Trei decenii ea gătea, spăla, creștea copiii, îl ajuta în afaceri. El însuși spusese: „De ce ai nevoie de job? Eu câștig destul.“

Acum câștiga destul — pentru alta.

Katia insistă:

— Mamă, măcar întreabă un avocat. Doar întreabă.

Acea idee nu-i mai ieși din minte.

Seara, Vera nu putu adormi. Se gândea: dacă Katia are dreptate? Dacă se poate face ceva?

Dimineața s-a decis. A căutat o firmă de avocatură, s-a îmbrăcat și a plecat.

Avocata era o tânără blondă de treizeci de ani. Se numea Emma.

— Povestiți-mi tot, — spuse ea deschizând un carnet.

*

Vera începu să bâlbâie despre divorț, despre bunuri. Se tot scuza.

— Iertați-mă, poate vă pierd vremea…

— Stați, — o opri Emma. — Să luăm totul pe rând. Câți ani ați fost căsătoriți?

— Treizeci.

— Ați lucrat?

— Până s-a născut fiica mea. Apoi soțul a zis că nu e nevoie.

— Am înțeles. Acum?

— Doar pensia. Foarte mică.

Emma notă, apoi spuse:

— Vera, știți că aveți dreptul să cereți pensie alimentară de la fostul soț?

— Cum adică?

— Pensie pentru dumneavoastră. Dacă sunteți în nevoie.

Vera se înroși.

— Dar eu nu sunt invalidă…

— Nu are legătură. Treizeci de ani fără serviciu, pensie mică — e suficient.

Vera tăcu. Cuvintele îi răsunau în cap: poate chiar există o șansă…

— Cât va costa procesul? — întrebă ea.

— Taxa de stat e mică. Serviciile mele — la fel.

— Și dacă pierdem?

— Atunci nu-mi plătiți nimic. Doar taxa.

Vera plecă acasă cu hârtiile și cu o speranță timidă.

O sună pe Katia.

*

— Îți dai seama… pot cere pensie alimentară!

— În sfârșit! — exclamă Katia. — Depui?

— Nu știu. Mi-e teamă.

— Mamă, de ce ți-e teamă? Rău nu are ce să fie.

Trei zile Vera s-a chinuit cu îndoieli.
Apoi a semnat contractul și a depus cererea.

Peste o săptămână, telefonul sună.
Era Filip.

Glasul lui era plin de furie:

— Vera, ce-ai făcut?…

— Vera, ce faci?! — vocea lui Filip a izbucnit ca un tunet, rupând liniștea din apartament.

Vera a strâns mai tare telefonul. Inima îi bătea repede, dar vocea îi rămăsese calmă.

— Nu înțeleg despre ce vorbești.

— Mă ameninți cu pensie alimentară?! Ce glumă proastă e asta?!

— Nu ameninț, — a spus ea liniștit. — Am depus cererea.

— Pe ce bază?! — aproape a urlat el. — Am stabilit totul! Ca doi adulți normali!

— Tu ai stabilit, — l-a corectat Vera. — Eu nu pot trăi din pensia mea. Știi bine asta.

*

— Asta nu e problema mea! — a strigat el. — Ai semnat actele! Și acum ce, te răzgândești? Sau te-a pus Clara ta?

— Eu am decis singură.

În receptor s-a lăsat tăcerea. Apoi:

— Retrage cererea, — a spus rece. — Imediat. Altfel…

— Ce „altfel”? — a șoptit ea.

— Nu mă provoca, Vera. Am o viață nouă. Nu o să mă duc prin tribunale.

— Iar eu nu o să cerșesc mila nimănui, — vocea Verei a devenit neașteptat de fermă. — Tribunalul va decide.

Filip a explodat:

— Vrei război? Atunci ai să-l ai!

A închis.

Citația a venit după trei săptămâni.

Clara o ținea ca pe un trofeu.

— Mamă! E stabilită ședința! Vin cu tine. Nu intri singură acolo!

Pentru prima dată după mult timp, Vera a zâmbit.

Filip a sosit într-un costum scump, sigur pe el. Lângă el — noua lui iubită, tânără, într-un palton roșu aprins, mestecând gumă.

Avocata Emma i-a șoptit Verei:

— Nu se așteaptă la un proces serios. E bine pentru noi.

Judecătoarea a deschis ședința.

— Reclamanta, prezentați cererea.

*

Emma s-a ridicat.

— Clienta mea se află într-o situație financiară dificilă. A fost căsătorită treizeci de ani, a renunțat la carieră pentru familie. Pensie minimă. Pârâtul — proprietar de afacere cu venituri peste 300 000 lei lunar…

Filip a sărit:

— Minciuni! Putea să muncească! Alegerea ei!

— Ajutați la afacerea dumneavoastră gratuit, — i-a amintit Emma.

— Dovediți! — a urlat el.

Atunci Vera s-a ridicat.

— Filip, tu însuți ai spus: „Nu lucra. Am eu grijă.” Ani la rând. Eu m-am ocupat de casă, de copii, de tot. Și știi asta.

Fața lui s-a albit.

Judecătoarea a notat ceva.

— Tribunalul hotărăște: pensie alimentară lunară în valoare de douăzeci la sută din venitul pârâtului.

Filip s-a întors furios spre ea:

— Vrei să mă ruinezi?!

— Vreau să trăiesc. Am dreptul.

Iubita lui a șoptit:

— Eu nu am nevoie de un bărbat cu astfel de cheltuieli. Trebuie să vorbim serios.

Chipul lui Filip a căzut.

*

O lună mai târziu, Vera nu mai stătea la geam.

Se înscrisese la cursuri. Înota. Învățase să facă cheesecake.
Viața — cea veche, gri — prindea brusc culoare.

Clara i-a spus într-o seară:

— Mamă… arăți frumos.

Vera a zâmbit.

— Doar că am încetat să mai aștept ca cineva să mă facă fericită.

— Și acum?

— Acum o voi face singură.