— Crezi că stau acasă și nu fac nimic?! 🤨 Atunci, de azi înainte, ocupă-te singur de tine! Răbdarea mea s-a terminat.

— Ei, ce, iar ai început azi? — vocea lui Cristian din hol era aspră, încărcată de frigul străzii și de oboseală. — Hai, termină cu jucăriile tale, mi-e foame.

Marina nu a răspuns. Doar a apăsat mai bine căștile pe ureche, privind cele patru fețe împărțite pe ecran. Biroul ei de acasă, ordonat la milimetru, era fortăreața ei. Birou alb, computer puternic, documente aliniate perfect, aroma cafelei proaspete. Lumea ei — o lume a logicii și termenelor. O lume zdruncinată acum de pașii grei ai soțului ei.

A auzit când și-a izbit bocancii de podea, când a aruncat cheile. Aerul s-a schimbat brusc — un miros familiar: praf de ciment, transpirație și tutun ieftin. Semnul clar că, pentru Cristian, „munca ei” trebuia să se termine imediat.

Ușa s-a izbit de perete când a intrat fără să bată. Fără să se descalțe, lăsând urme gri pe parchet. Era imaginea perfectă a muncii fizice grele: față roșie și crăpată, murdărie sub unghii, ochi mijiți de lumina monitorului. În mâini — salopeta lui mototolită și plină de praf.

— Nu înțeleg, nu mă auzi? Hai, Marina, fă ceva de mâncare, sunt pe picioare de la șase dimineața — a tunat el.

Marina și-a ridicat palma spre el — un gest scurt, rugător. Buzele i-au rostit în tăcere: „Am conferință”. A văzut confuzia de pe fețele colegilor. A zâmbit forțat.

*

Dar Cristian a perceput gestul ca o insultă.

Cu un mârâit scurt, furios, a aruncat salopeta lui murdară direct peste documentele ei. Nu pe scaun. Nu alături. Ci pe planșele ei albe, curate.

Materialul greu a căzut cu un pocnet surd. Un nor gri de praf s-a ridicat, depunându-se pe tastatură, pe ecran, pe mâinile ei. Mirosul a devenit sufocant.

Marianne nu s-a mișcat. Doar un mușchi subțire i-a tresărit pe obraz — și a fost suficient ca colegii ei de pe ecran să înțeleagă că ceva nu era în regulă.

Un inginer a spus atent:
— Doamnă Marianne… putem muta ședința…
Ea a înclinat ușor din cap, păstrând zâmbetul profesionist.

— Da, continuăm mâine. Trimiteți-mi, vă rog, schemele actualizate, le verific în seara asta…

A întrerupt conferința și și-a scos căștile. Camera a amuțit pentru o clipă — apoi a fost umplută de vibrația grea a furiei.

Cristian a pășit spre birou, aplecându-se amenințător:
— Serios? Eu vin de la muncă și tu mă ignori? Cine are nevoie de tine cu hârtiile tale? Tu oricum stai acasă și nu faci nimic.

*

Marianne s-a ridicat încet. Mâinile îi erau pline de praf, de la hainele lui de muncă. Dar privirea — neclintită, dură ca sticla.

— Ai aruncat murdărie peste munca mea — a spus ea încet. — Peste luni de efort. Peste proiectul care ne întreține pe amândoi.

El a pufnit:
— Hai lasă. Cine întreține pe cine? Eu lucrez până-mi crapă spatele. Tu ești la căldură, cu cafeaua lângă tine. Și ce, trebuie să-ți gătesc?

— Chiar crezi că acasă mă odihnesc? — vocea ei avea o notă metalică. — Chiar crezi că proiectele mele, termenele mele, echipa mea… sunt „nimic”?

Cristian a dat din mână.
— Eh. Eu sunt bărbatul. Eu muncesc. Tu doar dai click.

Și atunci ceva în ea s-a rupt. Nu tare. Dar definitiv.

Ea a ridicat salopeta lui cu două degete, ca pe un șobolan mort, și i-a aruncat-o la picioare.

— Din momentul ăsta, Cristian, — a spus ea liniștit, aproape tandru, — te ocupi singur de tine.

El a încremenit.
— Ce?

*

— Ai auzit. Gătește singur. Spală singur. Curăță singur. Și, cel mai important, tratează-te așa cum m-ai tratat tu.

El a strâns pumnii:
— Faci scandal pentru o cârpă murdară?

Ea l-a privit drept în ochi.
— Nu pentru salopetă. Pentru lipsa ta de respect.

— Astea-s prostiile prietenelor tale? Sau te-ai luat prea în serios cu poziția ta? Acasă trebuie să fie femeie, nu regină de proiecte!

Marianne a ieșit din cameră fără să răspundă.

În bucătărie, i-a pus farfuria pe masă:
— Asta e ultima oară când îți servesc ceva.

Cristian a râs disprețuitor:
— Vom vedea. În două zile vii în genunchi. Fără mine ești nimeni.

Ea s-a întors încet.
— Asta vom vedea, Cristian.

Zilele au trecut.
Ziua 1: tăcere înghețată.
Ziua 2: vasele stau unde le-a lăsat.
Ziua 3: el varsă cafea intenționat — reacție zero.
Ziua 4: șosete aruncate la ușa biroului — nimic.

Iar asta îl durea mai rău ca orice ceartă.

În ziua a cincea s-a frânt.

— Marianne… — vocea îi era răgușită. — Nu pot așa. Nu știu cum. Nu vreau să fii împotriva mea.

Ea a ieșit calmă din birou.

— Nu sunt împotriva ta. Sunt de partea mea.

*

El și-a acoperit ochii.

— Am crezut… că trebuie să…

— Nu-ți datorez nimic — l-a întrerupt ea liniștit.

După o pauză lungă, el a spus încet:
— Aș vrea… să încercăm altfel. Dacă mai putem.

Ea l-a privit mult timp.
În ochii lui era teamă. Și regret.

— Vom încerca. Dar altfel. Pe picior de egalitate. Cu respect. Sau deloc.

El a dat din cap.
— Bine. Alt sistem.

Noaptea a fost liniștită.
Planșele ei erau curate — Cristian le ștersese încet, fără să o cheme.

Un gest mic.
Dar uneori tocmai astfel de gesturi schimbă totul.