Isabela l-a cunoscut pe Andrei când avea deja douăzeci și șase de ani. Mama ei — Elena Petrovna — a început imediat să-i dea sfaturi:

— Ține-te bine de el, Sveta. E timpul să te măriți. Să-ți facă repede o cerere. Dacă îl pierzi, rămâi nemăritată.

Fiecare discuție cu mama se transforma în același monolog.

— Nu mai ești o fetiță, — repeta Elena Petrovna la telefon, — când ai de gând să naști? Timpul trece. O să rămâi singură, ține minte ce-ți spun!

Tatăl Svetlanei — Mihail Ivanovici — nu intervenea niciodată. Considera că sunt „chestii de femei”. Dar găsea mereu un moment să-i arunce câte o critică.

Mama însă o secătuia de puteri. Suna în fiecare zi, câte o jumătate de oră cu același refren: căsătorie, copii, timp, vârstă.

Pentru Svetlana, aceste discuții erau dureroase. Se mândrea cu ceea ce reușise să construiască: avea o carieră solidă, o funcție de conducere, un apartament propriu, venit stabil. Nu ceruse niciodată nimic părinților — ba chiar le trimitea bani lunar. Dar pentru Elena Petrovna, toate acestea erau firești, nu un motiv de apreciere.

Iar când se întâlnea cu prietenele, nu povestea despre cariera sau independența fiicei ei, ci doar:

— Sveta încă nu e măritată… Of… S-a pierdut fata…

Iar cu o notă de invidie adăuga:

— În schimb, fiica Ninei deja are doi copii. Da, stă acasă, soțul o întreține, dar măcar are nepoți!

Svetlana ofta de fiecare dată. Tot ce realizase singură părea lipsit de valoare în ochii mamei.

Andrei… era un om plăcut, liniștit, atent. Dar Svetlana nu putea spune că era îndrăgostită nebunește de el. Îi plăcea compania lui, dar inima nu-i bătea mai repede la vederea lui.

*

Pentru mama însă, el era o salvare:

— Dacă îl pierzi pe un astfel de bărbat, o să regreți.

A venit și ziua în care Andrei i-a propus să-i cunoască părinții — Pavel Ivanovici și Liudmila Andreevna.

Svetlana s-a bucurat… sau poate doar a vrut să creadă asta. Mama ei era în extaz. Deja își făcea planuri: nuntă, nepoți, familie.

Dar în sufletul Svetlanei se afla o neliniște. Ceva la Andrei o incomoda. Uneori părea prea econom — și cu banii, și cu gesturile.

Svetlana iubea viața: restaurante, haine frumoase, surprize pentru cei dragi. Andrei calcula de zece ori înainte să cheltuiască pe cineva.

Ea punea totul pe seama caracterului. Dar sentimentul se repeta mereu.

Iar când a intrat pentru prima dată în casa părinților lui, totul s-a limpezit.

Apartamentul părea blocat în timp. Pereții erau acoperiți cu dulapuri, vitrine pline cu cristal, carpete pe pereți. Atâtea lucruri, încât abia puteai trece.

Svetlana a înțeles imediat: aici se păstra totul. Tot. Chiar dacă era vechi, rupt, fără utilitate.

— Acest serviciu, Svetocika, e de la bunica mea, — spunea cu mândrie Liudmila Andreevna, arătând farfurii cu margini ciobite. — Nu aruncăm nimic, toate folosesc în gospodărie.

Svetlana a zâmbit politicos, dar pe interior simțea o neliniște apăsătoare.

Fața de masă era veche, pătată. Ea s-a așezat cu grijă, să nu atingă petele. Andrei turna compot dintr-o carafă veche, cu urme vizibile de murdărie.

— Nu, mulțumesc, — șopti Svetlana. — Prefer apă.

— E bine! — făcu un gest Pavel Ivanovici. — O noră economă ne prinde bine.

Svetlana încerca să nu se uite la muntele de vase murdare din bucătărie.

Când au adus tortul pe care ea îl cumpărase, Liudmila Andreevna l-a pus în fața ei într-o farfurie pe care Svetlana o recunoscuse imediat: avea pete întărite de grăsime.

Pofta i-a dispărut complet.

— Mulțumesc, dar mai bine nu, — repetă ea.

Apoi a început „interogatoriul”:

— Spune-mi, Svetocika, ai apartament? Câte camere? Locuiești singură? L-ai achitat? În ce zonă e?

Iar Andrei, mândru, a completat:

— Mamă, tată, trebuie să vedeți! Optzeci de metri pătrați, vedere spre parc, renovat, mobilă scumpă…

*

Svetlana nu a apucat să-l oprească. Iar atunci Liudmila Andreevna a izbucnit cu replica ce i-a înghețat sângele:

— Perfect! Când vă căsătoriți, ne mutăm la voi. Apartamentul nostru îl vindem — să avem bani pentru bătrânețe.

Svetlanei i s-a tăiat respirația.

Și-a imaginat imediat: dulapurile, carpetele, sertarele pline de lucruri — toate în casa ei luminoasă. Oameni străini acolo zi de zi.

Greata i s-a ridicat în gât.

S-a ridicat brusc:

— Îmi pare rău, nu mă simt bine. O să plec.

Andrei a vrut s-o conducă, dar ea a refuzat:

— Rămâi cu părinții tăi.

A ieșit afară, tremurând.

Când a sunat-o pe mama ei și i-a povestit tot, Elena Petrovna a răspuns nepăsător:

— Și ce? Parcă ai coadă de pretendenți? Rabdă. Te măriți, faci copii, gata.

Svetlana a amuțit.

A închis telefonul și a izbucnit în plâns.

Trei zile nu i-a răspuns lui Andrei. Vedea mesajele, apelurile. Fiecare îi răscolea vinovăția.

Mereu a trăit „cum trebuie”, nu „cum vrea”.

Până când șeful ei i-a spus:

— Doamnă Svetlana Mihailovna, vă propunem să conduceți noua filială. În alt oraș. Proiect de la zero. Avansare serioasă.

Svetlana a rămas fără cuvinte.

Era o șansă. Libertate. Un început nou.

Iar pentru prima dată, inima ei a spus:

„Vreau.”

Izabelle stătea în mașină lângă birou încă vreo zece minute, fără să pornească motorul.
Gândurile îi alergau prin cap ca niște păsări prinse într-o plasă: mama, Richard, părinții lui, apartamentul, nesfârșitul „trebuie”, „e timpul”, „așa se face”…
Și apoi — oferta aceea. Un oraș la patru sute de kilometri. O nouă echipă. Un nou drum.

„Când am ales ultima dată ceva doar pentru mine?”

Seara, telefonul vibra din nou.

*

Richard suna. Din nou.
Izabelle privi ecranul și simți cum o apasă ceva în piept.

Ridică receptorul.

— Iza! — vocea lui era tensionată, aproape panicată. — Unde ești? M-ai speriat! Ești supărată pe mine? Nu știu ce să mai cred!

Tăcerea ei era mai grea decât orice reproș.

— Trebuie să vorbim, — spuse calm.

— Minunat! Vin imediat!

— Nu, Richard. — închise ochii. — Mâine. Undeva liniștit.

El a vrut să insiste, dar ea închise.

A doua zi se întâlniră într-o cafenea mică.
Richard arăta epuizat — cercuri sub ochi, părul zbârlit, o șervețel făcut ghem în mâinile lui.

— Iza, zi ceva! Mi-a fost groaznic! Trei zile! Credeam că înnebunesc!

Ea îl privi — și în sfârșit înțelese: da, îl deranja… dar nu pentru că o iubea.
Ci pentru că nu era „normal”.
Pentru că ea trebuia să fie acolo.
Pentru că viața lui funcționa mai ușor cu ea.

— Richard, — spuse ea liniștit, — am gândit mult. Și mi-am dat seama că vrem lucruri diferite.

— Ce înseamnă asta?! — izbucni el. — Iar ai stat și te-ai umplut de idei! Știi că ne înțelegem bine! Părinții mei te adoră, mama deja…

— …își făcea planuri să se mute la mine.

El încremeni. Apoi forță un zâmbet:

— Glumea!

*

— Nu. — Iza clătină capul. — Le-am văzut privirea. Era un plan real. Iar tu… nu ai văzut nicio problemă.

El pufni, iritat:

— Iza, exagerezi. Ajutorul pentru părinți e normal! Nu vor trăi veșnic! Și apartamentul tău e mare…

— Al meu. Înțelegi? — vocea ei era fermă. — Nu al nostru. Al meu.

— Serios? Asta te deranjează? — dar tonul lui tremura deja.

— Da. Și nu doar asta.

El explodă brusc:

— Îți bați joc de mine?! Am pierdut timp cu tine degeaba?! Mi-am bătut părinții la cap degeaba?! Am răbdat totul?!
— Eu…
— Da, aveam nevoie de apartamentul tău, înțelegi?! — strigă el — și se opri brusc, realizând ce a spus.

Tăcerea deveni tăiș.

Izabelle respiră adânc.

— Mulțumesc, — șopti. — Acum totul e clar.

— Iza, nu asta am vrut să spun! A fost… un moment…

— A fost sincer, Richard. Și sinceritatea contează.

— Deci… s-a terminat?

Ea se ridică.

— Da, Richard. S-a terminat.

El se prăbuși pe scaun.

— O să regreți…

— Poate. Dar vor fi greșelile mele.

Ea ieși din cafenea fără să privească înapoi.

Două zile mai târziu a semnat actele pentru transfer.
Avea o lună la dispoziție.

Când le-a spus părinților, mama ei a țipat:

— Ai înnebunit?! Să pleci singură?! Unde?! Ce viitor ai acolo?! Acum trebuie să te măriti, nu să alergi prin orașe!

Tatăl ei doar a oftat:

— Dacă asta ai decis… atunci fă-o.

Pentru prima dată în viață, nu i-a permis mamei să o întoarcă din drum.

— Mamă, sunt adultă. Plec.

Ultimele săptămâni au fost pline cu cutii, acte, pregătiri.
Nicio clipă nu a regretat.

În ziua plecării, stătea pe peron cu valiza și privea orașul care devenise prea mic pentru ea.
Ochii i se umeziră — nu de durere.

De ușurare.

*

Trenul porni.
Izabelle închise ochii și simți, pentru prima dată după ani, că poate respira.

În fața ei era un oraș nou.
Un job nou.
O viață nouă.

Și era pregătită.