Annelise a parcat mașina la intrarea în Parcul Central și a privit ceasul — șase și jumătate seara. Momentul perfect pentru o surpriză. Ea știa că Michael trecea pe aici în fiecare zi după muncă, ca să petreacă puțin timp în liniște înainte de a se întoarce acasă. De obicei se așeza pe banca lor preferată de lângă lac — aceea pe care se sărutaseră pentru prima dată acum cincisprezece ani.

În mâna ei era o cutiuță mică cu bilete de teatru — pentru musicalul la care Michael visa de jumătate de an, dar mereu ezitase să cumpere biletele. Annelise voia să-i ofere surpriza exact aici, în locul lor special.

Merse pe aleea familiară, imaginându-și bucuria din ochii lui. Frunzele foșneau ușor sub pași — octombrie vopsise parcul în nuanțe aurii și roșiatice. Aerul era proaspăt, cu o aromă rece de toamnă.

În față se contura banca cunoscută, iar Annelise văzu silueta lui Michael. Stătea ușor aplecat înainte și vorbea cuiva. Lângă el era o femeie.

Annelise încetini pasul și instinctiv se ascunse după trunchiul gros al unui stejar bătrân. Inima începu să-i bată mai repede — nu din cauza emoției surprizei, ci dintr-o teamă bruscă. Cine era acea femeie? Și de ce Michael nu pomenise niciodată că se întâlnește cu cineva aici?

Aruncă o privire atentă. Femeia părea de vârsta ei, cu păr castaniu prins într-un coc neglijent, purtând un palton închis la culoare și un eșarfă deschisă. Stăteau destul de aproape, iar Michael gesticula cu acea intensitate pe care o avea doar cu oamenii foarte apropiați.

O răceală îi cuprinse pieptul. Făcu câțiva pași cu grijă, evitând frunzele uscate, și se opri suficient de aproape cât să audă vocile.

*

— …nu mai pot așa, Helen, spunea Michael cu o oboseală pe care Annelise n-o mai auzise de ani. — În fiecare zi același lucru. Mă trezesc, merg la muncă, mă întorc acasă, cinăm, ne uităm la televizor, ne culcăm. Și asta de… câți ani?

— Michael, răspunse blând femeia, — căsnicia nu e doar romantism. E și obișnuință, stabilitate, amintiri comune…

Genunchii i s-au înmuiat. Cutiuța cu biletele îi alunecă din mâini și căzu în frunze. Ei vorbeau despre căsnicia lor. Despre ea.

— Stabilitate… — râse amar Michael. — Uneori mi se pare că eu și Annelise am devenit doi străini care doar locuiesc în același apartament. Vin acasă, mă întreabă: „Cum a fost?” Eu zic: „Bine.” Și gata. Acolo se termină tot.

Helen clătină din cap: — Ai încercat să schimbi ceva? Să-i spui cum te simți?

— Ce să-i spun? — Michael își trecu mâna prin păr. — Nu știu ce simt. Doar… gol. Odinioară puteam vorbi ore întregi despre orice. Acum… ea are viața ei, eu pe-a mea. Ne întâlnim doar la cină și în pat.

Annelise închise ochii. Fiecare cuvânt lovea ca un trăsnet. Chiar era atât de departe de el? Chiar nu văzuse cum se îndepărtează?

— Și ce vei face? — întrebă Helen.

Michael tăcu mult. Annelise își ținu respirația.

— Nu știu, spuse în sfârșit. — Uneori mă gândesc la terapie de cuplu. Sau să vorbesc cu ea sincer. Dar îmi imaginez cum va arăta fața ei când îi voi spune toate astea și… nu pot. Nu vreau s-o rănesc.

— Dar acum vă doare pe amândoi, observă Helen. — Sunteți prinși în golul acesta.

— Da… probabil. Uneori vin aici și îmi amintesc cum eram. Chiar pe banca asta ne-am sărutat prima dată. Ea avea douăzeci și trei, eu douăzeci și cinci. Puteam sta până dimineața doar vorbind. Despre cărți, filme, visuri…

Helen îi puse mâna pe umăr: — Și acum nu mai aveți visuri comune?

*

— Nu știu. Am încetat să le împărtășim. Annelise e mereu ocupată — birou, engleză, sală. Iar eu… sunt blocat. Și cred că pentru ea sunt parte din rutină — soțul care trebuie să vină la timp la cină și să nu creeze probleme.

Lacrimile curgeau pe obrazul lui Annelise. Da, era ocupată. Dar făcea totul ca să evolueze… Nu știa că el se simțea singur.

— Michael, spuse Helen, — îți amintești că mâine e aniversarea primului vostru sărut?

El tresări: — Ce?

— Mi-ai povestit. În urmă cu cincisprezece ani. Mâine.

Annelise încremeni. De ce această femeie știa asta?

— Doamne… — șopti el. — Chiar am uitat. Țineam mereu minte data…

— Adu-i aminte. Fă ceva special.

— Crezi că va ajuta?

— Cred că merită încercat. Înainte să iei decizii radicale.

— Dar dacă e prea târziu? — rosti el încet. — Dacă suntem într-un impas?

— Michael, sunteți împreună de cincisprezece ani. Asta nu dispare. Vă iubiți, doar că v-ați rătăcit.

El coborî privirea:

— Și dacă și ea simte că s-a terminat?

— Și dacă nu? — zâmbi Helen. — Întreab-o.

Annelise abia mai respira. Durere și speranță se amestecau în ea.

— Mulțumesc că mă asculți, — spuse Michael. — De luni de zile. Nu știu ce m-aș fi făcut fără discuțiile noastre.

— Pentru asta sunt prietenii, zise Helen.

Prieteni.
O ușurare îi încălzi pieptul. Gândise ce era mai rău… dar Helen era doar o prietenă.

— Dar cred că ar trebui să încetăm să ne vedem, continuă ea.

— Cum adică? — se miră el.

— Pentru că folosești întâlnirile astea ca să eviți discuția cu soția ta. Îți descarci sufletul, te simți mai bine. Dar nu rezolvi nimic.

Michael aprobă încet.

*

— Vorbește cu Annelise. Cu adevărat. Spune-i ce simți. Întreab-o ce simte ea.

— Și dacă nu merge?

— Și dacă merge? — zise ea ridicându-se. — Gata, eu plec. Copiii mă așteaptă.

Îl sărută pe obraz — prietenește, cald, fără alt sens.

— Mult noroc.

Și plecă.

Michael rămase singur. Privi telefonul, dar nu sună pe nimeni. Închise ochii și se lăsă pe spate.

Annelise îl privea din spatele copacului. Pe bărbatul cu care trăise cincisprezece ani — dar pe care, se pare, nu-l cunoscuse. Nu știa că se simțea singur. Nu știa că îi lipsesc discuțiile lor. Nu știa că își amintea fiecare aniversare.

Se aplecă și ridică cutiuța cu biletele. Teatrul… Și ea nici nu-și amintea când îl întrebase ultima oară despre visele lui. Despre ce îl frământă…

Annélise a rămas nemișcată încă câteva minute, ca și cum timpul se oprise împreună cu frunzele căzute în jurul ei. Apoi a inspirat adânc, și-a șters obrajii umezi și a făcut un pas înainte. Dar nu spre Mikael — ci spre mașină.

Știa: acum nu ar putea vorbi calm. Iar să se întoarcă la soțul ei cu lacrimi și durere înseamnă să distrugă tot ceea ce încă mai putea fi salvat.

Acasă, Annélise a stat mult timp în bucătăria goală, privind cutiuța cu bilete. Becul tremura ușor, parcă reflectând nesiguranța ei. Se simțea epuizată, pierdută și în același timp… trezită.

Nu fusese trădată. Dar îl pierduse — centimetru cu centimetru, zi după zi, obișnuință după obișnuință.
Și el o pierduse pe ea.

Când ușa s-a deschis încet și pașii atenți s-au auzit în hol, Annélise nu și-a ridicat imediat privirea. L-a auzit pe Mikael scoțându-și haina, căutând ceva prin buzunare, parcă adunând curaj.

El s-a oprit în ușa bucătăriei.

*

— Annélise… — vocea lui era mai joasă decât de obicei. — Nu dormi?

Ea a ridicat privirea. Și a văzut în ochii lui același lucru pe care îl simțea: teamă, oboseală, nehotărâre.

— Nu, — a spus ea liniștit. — Te așteptam.

El a încremenit pentru o clipă. Apoi a mers încet către masă și s-a așezat în fața ei.

— Trebuie să vorbim, — a început el.

Dar Annélise a ridicat mâna:

— Te rog, lasă-mă pe mine întâi.

El a dat din cap și și-a coborât privirea.

Ea a inspirat adânc — și a spus ceea ce mult timp tăcuse:

— Azi am fost în parc.

El a ridicat brusc capul.

În ochii lui au trecut toate emoțiile odată: vină, frică, surpriză, durere.

— Ai… ai auzit?

— Da, — a răspuns ea încet. — Tot.

Mikael și-a trecut mâna peste față, ca și cum ar fi vrut să șteargă expresia de pe ea.

— Annélise, eu… nu voiam să afli așa. Voiam să vorbesc cu tine. Pur și simplu nu știam cum. M-am… rătăcit.

Ea a încuviințat.

— Știu. Și eu la fel.

El a clipit, surprins.

Annélise a continuat:

— Trăim de parcă am fi vecini, nu soț și soție. Eu am treburile mele, tu — pe ale tale. Ai dreptate: am încetat de mult să împărțim lucrurile între noi. Eu chiar am… — își coborî privirea — …încetat să te întreb ce este important pentru tine. Am crezut că dacă totul e liniștit, atunci e bine. Dar se pare… că nu era.

Mikael asculta fără să îndrăznească să respire.

— Annélise… eu… n-am vrut să te învinuiesc. Mi-a fost greu să-i spun asta lui Hélène. Pentru că sunt și eu de vină. M-am îndepărtat. Am renunțat. Am tăcut. Am lăsat tăcerea să ne înghită.

El i-a atins ușor degetele.

— Dar te iubesc. Da, altfel. Nu ca înainte — când ne sărutam până la răsărit. Dar te iubesc… mai profund. Și îmi e frică să te pierd. Îngrozitor de frică.

Annélise simțea că respira greu. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Atunci de ce n-ai venit la mine? De ce vorbeai cu Hélène?

— Pentru că mi s-a părut că nu m-ai fi ascultat, — a șoptit el. — Că mi-ai fi spus: „Este în regulă“. Dar eu aveam nevoie să fiu slab. Undeva.

S-a uitat direct în ochii ei:

— Dar vreau să fiu slab cu tine. Dacă tu încă… vrei să fii aici.

 

Ea a închis och

*

ii. Cutiuța cu biletele era pe masă.

Annélise a luat-o, a deschis-o și i-a întins-o lui Mikael.

— Este pentru tine. Le-am cumpărat azi. Voiam să-ți fac o surpriză.

Mikael a primit cutiuța cu grijă, ca și cum ar fi fost fragilă.
Când a văzut biletele, ochii i s-au umplut de căldură și durere amestecată cu recunoștință.

— Annélise… — a murmurat el. — Doamne… cât de mult ne-am pierdut.

Ea a zâmbit — pentru prima dată în acea seară. Un zâmbet slab, dar adevărat.

— Atunci să ne regăsim împreună.

El i-a acoperit mâinile cu ale lui.

— Da.

În acea seară au vorbit mult.
Despre tot ceea ce fiecare se temuse să recunoască.
Despre ce pierduseră.
Și despre ce încă putea fi salvat.

*

A fost o conversație grea. Uneori dureroasă.
Dar pentru prima dată după mulți ani — sinceră.

Când ceasul a bătut miezul nopții, Mikael a spus încet:

— Mâine este aniversarea primului nostru sărut. Putem… să o sărbătorim ca înainte?

Annélise a zâmbit mai larg.

— Putem.

Și pentru prima dată după mult timp, ea nu a simțit goliciune.

Ci speranță.