Soacra și cumnata au năvălit în apartament și au spus: „De acum înainte vom locui noi aici!” Dar eu le-am dat afară pe amândouă.

Marina nu a iubit niciodată serile de duminică. Ar trebui să fie liniște, cină caldă cu soțul, odihnă — dar mereu apărea un telefon sau o bătaie în ușă ca o sentință. Știa deja: e Amalia.

Și a avut dreptate. Pe prag — Amalia, în stilul ei obișnuit: cizme cu toc subțire ca pentru podium, nu vizită de familie, și o geantă uriașă în care încăpea jumătate din supermarket. Lângă ea — cei doi copii ai ei, plictisiți, mestecând gumă.

— Bună, familia zgârcită, — întinse cumnata zâmbind acru. — Vin fără anunț. Nu vă deranjează, nu-i așa?

— Avem vreo opțiune? — mormăi Marina închisă la față.

— Ce-ai spus? — întrebă Amalia, punând geanta pe scaun.

*

— Am spus: intră. Dar scoate cizmele. Nimeni nu spală după tine.

Oliver — soțul ei și fratele Amaliei — se prefăcu că nu există. S-a așezat la computer ca și cum lucra la un cod care salvează planeta.

— Oliver, ești incredibil, — râse Amalia. — Soție-ta îți comandă deja pantofii. Curând îți ia și telecomanda.

— Scoate-le, Amalia, — murmură Oliver fără să ridice privirea.

— Ce bărbat sub papuc! — râse ea. — Dar normal. Marina e mereu șefa. Și nici copii nu are. Eu însă — mamă eroină!

O lovitură scurtă, dureroasă trecu prin Marina. Acesta era acul ei preferat — „Tu nu ești mamă“. Îl auzise prea des.

— Ai venit doar să spui asta? — întrebă Marina calm, turnând ceai.

— Și pentru asta. Și pentru altceva, — se întinse Amalia. — Timpurile sunt grele. Opt mii alocație pentru doi copii — o glumă. Și am auzit că voi stați bine. Oliver câștigă vreo o sută douăzeci?

Marina aproape a scăpat ceainicul.

— De unde știi?

— Oraș mic — zvonuri rapide. Așa că m-am gândit… poate mă ajutați? Doar cincizeci de mii.

— Cincizeci?! — Marina rămase fără aer. — Ai idee ce ceri?

— Pentru voi nu e nimic, — râse cumnata. — Ipoteca e aproape plătită. Iar eu am copii — haine, cursuri, nevoi. Nu vrei să ajungă pe stradă, nu?

— Poate ar trebui să muncești. Nu doar să cari genți de firmă.

— E invidie? — pufni Amalia. — E cadou. Bărbații îmi fac cadouri.

— Acei „bărbați”? Sau fostul tău, cu opt mii pensie?

Oliver tuși încet. Era tot ce făcea mereu — tăcea.

— Oliver, spune-i și tu! — strigă Amalia. — Copiii sunt rudele tale! Trebuie să ajuți!

*

— Cum adică ale mele? — rămase Oliver blocat.

— Sunt nepoții tăi! — ridică tonul ea. — Sunteți obligați să ajutați!

Marina încleștă palmele până îi intrară unghiile în carne.

— Știi ce, Amalia? — vocea ei se scutura de furie. — Noi nu datorăm nimănui nimic. Noi economisim ani, renunțăm la tot ca să ne plătim casa. Tu trăiești ca și cum mâine nu există. Și acum vrei să plătim noi pentru greșelile tale?

— Greșeli?! — Amalia se ridică brusc. — Tu mă judeci? Tu, care n-ai crescut copii? N-ai știut nopți fără somn?

— Dar știu cât costă o casă, — izbucni Marina. — Și nu voi permite să ne distrugi viața.

— Înseamnă că ai bani și ești zgârcită, — zâmbi Amalia rece. — Normal pentru cineva fără copii.

Scaunul scârțâi — Marina se ridică.

— Pleacă.

— Ce?

— Am spus: pleacă. Din casa mea. Acum.

Amalia rămase șocată.

— Oliver! Spune ceva!

Și el, pentru prima dată în seara aceea, ridică privirea.

— Amalia, pleacă.

Tăcere. Taie ca lama.

Cumnata își adună lucrurile, luă copiii și ieși trântind ușa.

— Trăiți în cutia voastră, zgârciților!

Ușa se zgudui. Marina tremura, dar respira liber.

Oliver o îmbrățișă ușor.

— Ai făcut bine. Dar mama… ea ne va distruge.

Marina zâmbi amar.

— Să încerce.

Ea încă nu știa cât de departe va merge „încercarea“.

*

— Ai dat afară propria ta soră în stradă cu copiii! — urla Emma Carlova, atât de tare încât pereții păreau să vibreze.

Marina stătea lângă masa din bucătărie, încercând să respire calm. Fiecare țipăt era ca un ciocan pe nervii ei.

— Mam… — Oliver înghiți cu dificultate. — Ea a exagerat. Mult. Dacă ai fi auzit ce i-a spus Marinei…

— Nu mă interesează ce a spus! — îl întrerupse soacra. — Amalia este FIICA MEA. Și are COPII! Ești obligat să-i ajuți, nu să-i dai afară!

— Mamă, — încercă Oliver să explice liniștit, — nu putem întreține întreaga ta familie. Cu greu ne descurcăm și noi.

— Așa?! — se indignă ea. — Dar la restaurante puteți merge? Telefoane noi puteți cumpăra? Dar să ajutați familia — NU! Sigur, pentru că Marina ți-a spălat creierul!

Marina închise ochii. După câteva secunde, merse către telefon și opri difuzorul.

Nu mai voia să asculte.

Oliver o privi:

— Marina… De ce? Acum o să spună că…

— Să spună, — răspunse ea calm. — E suficient.

Telefonul vibra fără oprire. Oliver privi ecranul — „MAMA” — și apăsă „Respinge”.

Liniște. Apăsătoare.

Dar nu pentru mult timp.

După patruzeci de minute, cineva bătu tare în ușă. Nu a bătut — a lovit. Marina tresări. Oliver deveni palid.

— E ea, — șopti el.

Marina privi prin vizor.

*

Da. Emma Carlova. Fața ei — deformată de furie.

Marina deschise.

— Ați vrut să vorbim? — întrebă ea calm.

— Să vorbim?! — soacra intră ca o furtună. — Cum ai îndrăznit să îmi dai fiica afară? Cum ai îndrăznit să-l întorci pe Oliver împotriva familiei lui?!

— I-am vorbit Amaliei cum mi-a vorbit ea mie ani de zile, — răspunse Marina. — Și da, a trecut limitele.

— Limite?! — urlă soacra. — Dar tu ce ești? O sfântă? Tu distrugi familia! Amalia are nevoie de ajutor, iar tu o arunci în stradă!

Marina respiră adânc.

— A cerut cincizeci de mii. Asta nu e ajutor. E parazitare.

— Nu înțelegi nimic! — strigă soacra. — Amaliei îi este greu! Soțul ei a părăsit-o!

— Și de ce a părăsit-o? — întrebă Marina ușor.

Emma se reculă, ca lovită.

— Tu… tu… — se sufocă de furie. — Ești invidioasă! Pentru că ea are copii, iar tu NU!

Oliver se ridică brusc.

— Mamă! — strigă el. — Încetează!

Marina se albise la față, dar era calmă.

— Greșiți, — spuse ea. — Nu sunt obligată să suport insulte. Și nu sunt obligată să întrețin pe nimeni.

— EȘTI OBLIGATĂ! — țipă soacra. — Pentru că trăiești în apartamentul FIULUI MEU!

— L-am cumpărat împreună, — replică Marina. — Iar dacă ați venit să ne amenințați — ați greșit ușa.

Soacra tremura de furie.

— Oliver! Fă-ți bagajele! Pleci cu mine! Nu vei trăi cu o femeie care distruge familia!

Oliver părea pierdut.

— Mamă… Nu plec nicăieri.

*

— BA DA! — strigă ea. — Această femeie te controlează!

Marina o privi drept în ochi.

— Vă rog să plecați.

Tăcere. Ascuțită ca lama.

— Ce ai spus? — șopti soacra.

— Am spus să plecați. Imediat.

Oliver se ridică lângă soția lui.

— Mamă, pleacă.

A fost sfârșitul.

Emma își luă geanta și trânti ușa cu furie.

Marina se prăbuși pe un scaun. Oliver o îmbrățișă ușor.

— Îmi pare rău, — șopti el. — Trebuia să pun limite demult.

— Acum le-ai pus, — răspunse Marina.

Și pentru prima dată după mult timp, casa deveni liniștită.