— Ellen, chiar nu ai de gând să vinzi casa asta? — Daniel lăsă furculița și se întoarse spre soția lui cu tensiune în privire, de parcă era gata să spargă ceva.
— Nu am decis încă, — Ellen continua să amestece supa în farfurie, ca și cum tot ce se întâmpla nu avea legătură cu ea. Nu ridica privirea, mâinile îi mișcau mecanic. — Totul e prea neașteptat.
— Neașteptat? A trecut o lună! În fiecare duminică mergi acolo ca la vacanță, — Daniel își încordă umerii. — Iar noi încă stăm cu chirie și nici măcar nu avem bani pentru avans!
Ellen ridică încet privirea. În ochii ei — oboseala unei discuții repetate la nesfârșit.
— Înțeleg, Daniel. Dar asta e moștenirea de la mătușa Lena. Nu pot pur și simplu s-o vând.
— Moștenirea unei mătuși pe care ai văzut-o de două ori în viață! — Daniel sări de pe scaun. — Nici nu-ți aminteai de ea până recent!
Telefonul vibră. Pe ecran — „Natalia Viktorovna“. Soacra. Evident.
— Nu acum, te rog… — Daniel văzu cum expresia lui Ellen se schimbă.
Dar ea răspunse:
— Bună seara, Natalia Viktorovna.

*

— Ellen, draga mea! — vocea soacrei era stridentă. — Ce se întâmplă cu casa? Am găsit un agent excelent, poate veni chiar mâine!
„Ce surpriză…”, gândi Ellen și îl privi pe Daniel, care studia colțul feței de masă.
— Mulțumesc, dar deocamdată nu intenționez să vând, — încercă să vorbească calm Ellen.
— Cum adică — nu intenționezi? — tonul deveni metalic. — Voi și Daniel vreți să cumpărați un apartament. E o șansă minunată!
— Vom discuta mai târziu. Cinăm acum. — Ellen întoarse telefonul cu ecranul în jos.
Căzu o liniște atât de grea încât se auzea ticăitul ceasului.
— Mama ta parcă stă aici la masă cu noi, — spuse Ellen, abia stăpânindu-și iritarea.
Daniel ridică mâinile:
— Doar i-am spus de moștenire. Nu ai spus că e un secret.
— Desigur că nu am spus, — Ellen se ridică și începu să strângă farfuriile. — Doar că se pare că e casa mea, dar decid alții.
— Pentru că e logic! — Daniel ridică tonul. — Vindem casa veche și investim în apartament. Strângem bani de trei ani! E o ocazie perfectă!
Ellen încremeni o secundă, ținând farfuriile atât de strâns încât aproape îi scăpau.
— Deci moștenirea mea e ocazia perfectă pentru tine?
— Pentru noi! — Daniel lovi masa cu palma. — Suntem familie. Construim un viitor împreună!
„Un viitor împreună…” — gândi Ellen. Trei ani în urmă era o promisiune. Acum suna ca o obligație.
— Vreau să merg acolo în weekend. Singură, — spuse clar.
— Din nou singură? — Daniel își îngustă privirea. — Ce faci acolo toată ziua?
— Sort

area lucrurilor, documentele. Este moștenirea mea, Daniel. Am dreptul să decid singură.
El se ridică, își încrucișă brațele și se uită fix la ea:
— Și când ai de gând să decizi? Peste un an? Doi? Sau când mama te va termina cu telefoanele ei?
Ellen nu răspunse. Dar în privirea ei apăru ceva nou — o fermitate pe care Daniel nu o observase până atunci.

Când Marco și-a trecut nervos mâna prin părul ud, privirea lui fugea — de pe podea pe perete, de pe perete pe chipul ei. Nu putea suporta liniștea ei — acea liniște rece, aproape nefirească, care spunea mai mult decât orice țipăt.

— Eliza, nu e ceea ce crezi… — începu el, dar se opri, conștient cât de jalnic sună.

*

Ea îl privi — blând, obosit, de parcă era deja la kilometri distanță.

— Marco, — rosti ea încet, — nu am puterea să ascult scuze. Nu azi. Nu după ceea ce am văzut.

Pași ușori se auziră în hol. Femeia din baie stătea cu un prosop în jurul corpului, privind spre ei cu expresia unei persoane care nu înțelege cât haos a provocat.

— Marco… poate ar trebui să plec acum? — încercă ea să pară jucăușă, dar vocea îi tremura. — Îmi scrii mai târziu?

Eliza nici măcar nu întoarse capul.

— Du-te. Îmbracă-te. — murmură Marco printre dinți.

Câteva minute mai târziu se auzi trântitul ușii. Liniștea căzu din nou — grea, lipicioasă, sufocantă.

Marco se așeză pe banca de la intrare și își plecă capul.

— Eliza… — începuse iar, — trebuie să înțelegi că nu a început ieri. E de mult timp. Am fost un idiot. Eu…

— Ai fost? — zâmbi ea amar. — Din ce am văzut, încă ești.

El rămase tăcut.

Ea se ridică, se apropie de fereastră și atinse geamul rece. Ploaia curgea lent, exact cum în sufletul ei se scurgeau mii de gânduri nevorbite.

— Marco, spune-mi sincer, — îl privi. — O iubești?

— Nu! — sări el în picioare. — Nu, Eliza. Nu contează deloc. A fost… o greșeală.

— O greșeală? — repetă ea. — Cât de lungă greșeală? O lună? Două? O jumătate de an?

Maxilarul lui se încordă.

— O jumătate de an.

Eliza închise ochii. Nu avea nevoie să audă altceva.

— Deci, în timp ce eu lucram, creșteam copilul nostru, țineam casa pe umerii mei… tu trăiai dublu?

— Eliza, te rog… — încercă el să se apropie, dar ea făcu un pas înapoi.

— Nu te apropia. — vocea ei era tare. — Am nevoie de spațiu. Am nevoie să respir. Și, pentru prima dată după mult timp, trebuie să fiu sinceră cu mine însămi.

El rămase împietrit.

— Vrei să pleci? — șopti.

— Vreau să pleci tu. — replică ea. — Acum. În seara asta. Cât timp va fi nevoie. Nu pot să te privesc și să-mi amintesc ce am văzut.

— Asta e tot? Mă dai afară?

— Spune-i cum vrei. Geanta ta e lângă ușă. Se pare că deja știi cum să te pregătești repede.

*

El tăcu. În ochii lui se aprinse ceva — rușine? furie? frică? — și se stinse.

Marco se îmbrăcă în tăcere. Se opri în prag.

— Eliza… eu chiar… te iubesc.

— Îți plăcea confortul. Nu eu. Iar iubirea nu trădează, Marco.

El nu găsi cuvinte. Doar închise ușa — încet, dureros.

Eliza rămase singură. Ploaia bătea în geam, iar în ea se instala pas cu pas un gol profund.

Se duse în dormitor, se așeză pe marginea patului și lăsă pieptul să se relaxeze — doar să expire.

Fără lacrimi.
Fără strigăt.
Doar… expirație.

— Merit mai mult. — șopti ea.

*

Și nu era disperare.
Era o decizie.
Tăcută. Puternică. Finală.