— Bună, iubita mea, ai obosit tare azi? — întrebă Martin, ajutând-o cu grijă pe soție să-și dea jos paltonul și cizmele.
— Puțin, — oftă Eliza. — Și mă doare capul… nu înțeleg, dacă am răcit sau doar m-am epuizat…
— Trebuie să-ți luăm temperatura, — se neliniști soțul. — Întinde-te, aduc eu termometrul. Pe fete deja le-am hrănit, eu n-am mâncat — te-am așteptat…
— Eu nu am poftă, mănâncă fără mine… Chiar vreau să mă întind puțin…

Martin și Eliza erau căsătoriți de șaisprezece ani. Aproape un an Martin i-a curtat răbdător pe femeia de care se îndrăgostise la prima vedere. Eliza însă, la început, nici nu se uita la el — nu era deloc genul ei.

Ei îi plăceau bărbații înalți, bine făcuți, bruneți… Iar Martin — doar un pic mai înalt decât ea, slab, și încă și blond. Cu totul altfel decât ceea ce obișnuise. Chiar i se părea cam șters.

Iar mama ei repeta mereu același lucru:
— Ești așa o frumusețe… de ce îți trebuie băiatul ăsta atât de banal? Nu e deloc la nivelul tău! Uite la Philippe — altceva!
— Mamă, Philippe e trecutul, — răspundea Eliza, obosită.
— Păcat că nu a mers atunci… Ce băiat frumos, erați perfecți unul lângă altul… Lumea se întorcea după voi… Iar Martin? Ce e asta? Nici chip, nici prezență…
— Mamă, nu am de gând să am vreo relație cu Martin…
— Atunci spune-i direct! — nu se lăsa Tereza. — Numai în jurul tău se învârte, îți aduce flori… Chiar nu vede că ești prea bună pentru el? Mai bine să se uite la prietena ta, Lidia — sunt din aceeași „categorie”. Tu nu ești!
— Să fie sănătoși, dacă la ei o să meargă ceva… — ridica din umeri Eliza.

Dar totul s-a schimbat brusc. După o fractură gravă la picior, Eliza a ajuns în spital, unde urma să stea mult timp. Iar Martin venea în fiecare zi. Aducea flori, fructe, cărți — numai să nu-i fie urât.

Atunci, pentru prima dată, Eliza l-a privit altfel. Nu i s-a mai părut șters — dimpotrivă, părea cald, luminos, de încredere. Și cel mai important — cu el era surprinzător de ușor și interesant. Se trezea așteptându-l, simțind dor, bucurându-se de fiecare vizită.

*

Mama ei a fost în stare de șoc când a aflat de logodnă.
— Ai înnebunit de tot? Cu el… cu ăsta? De ce ți-ar trebui? — Tereza se ținea de cap și făcea tot posibilul să o descurajeze de la, cum i se părea ei, o mare greșeală.
— Mamă, eu singură o să decid cu cine mă mărit, — spuse Eliza calm, dar ferm, și discuția s-a încheiat.
— O să vezi… o să regreți… — murmură mama cu voce tremurată. Nu putea să creadă că fiica ei frumoasă s-a îndrăgostit de un bărbat atât de „invizibil” ca Martin…

Dar au trecut șaisprezece ani — și Eliza nu doar că nu a regretat. Îi mulțumea destinului că ajunsese atunci în salonul acela de spital. Trăiau frumos, cu tandrețe, crescând două fiice — pe Sophie, de treisprezece ani, și pe Julie, de nouă. Martin s-a dovedit a fi un soț și un tată ideal — își adora fetițele.

Chiar și Tereza, cu timpul, s-a împăcat cu alegerea ei. Ba chiar a recunoscut că se înșelase.
— Adevărat e că nu contează doar aspectul… Chiar ai făcut alegerea bună cu Martin… Se vede din prima cât de mult te iubește. Iar Philippe… s-a și despărțit de două ori între timp, ai auzit?
— Nu, mamă, nu am auzit. Și sincer, nu mă interesează…
— Dar ce dragoste era între voi… Îmi amintesc cum plângeai atunci…
— A fost — s-a dus. De ce să mai răscolim?..

2

Eliza se întinse pe canapea și închise ochii. Zgomotul din cap devenea tot mai puternic, trupul îi părea din plumb. Martin se întoarse cu termometrul și se aplecă spre ea:
— Hai… pune-l la subsuoară. Arzi toată.

Ea ridică ușor brațul, dar tresări brusc, ca de la o durere ascuțită.
— Ai grijă… ceva… ceva mă trage înăuntru…

Martin se încruntă și se așeză lângă ea.
— Eli, s-ar putea să nu fie doar o răceală. Poate e tensiunea? Sau… o migrenă?
— Nu știu… — șopti ea, închizând ochii. — Doar lasă-mă un minut…

Dar el nu se liniștea deloc. În șaisprezece ani învățase să-i simtă starea mai bine decât pe a lui. Iar acum ceva era în neregulă. Complet în neregulă.

Termometrul arătă 39,1.
— Eli… E foarte mult. Mergem la spital.

Ea încercă să zâmbească:
— Hai, lasă, e doar oboseală. Mâine îmi trece…

Martin se ridică brusc.
— Nu. Nu vreau să aștept „mâine”. Pentru mine acum contează mai mult pulsul tău decât cina pe care tocmai am pregătit-o. Îmbracă-te.

— Marti… — în vocea ei se amestecau recunoștința și neputința.

*

El o ajută să se ridice, să-și încalțe pantofii, îi puse geaca pe umeri. Fetițele priveau speriate din cameră.
— Mamă, ce s-a întâmplat? — întrebă Julie, cu voce tremurată.
— Totul e bine, puiule, — încercă Eliza să zâmbească, dar zâmbetul ieși încordat. — Tata doar e prea grijuliu.
— Ne întoarcem repede, — adăugă Martin, aplecându-se spre ele. — Voi între timp la culcare. O sun pe bunica — dacă e nevoie, vine ea.

Au ieșit în seara rece. Fulgi de zăpadă cădeau pe părul Elizei și se topeau pe pielea fierbinte. În parcare Martin a prins-o tare când a simțit că se clatină.
— Eli! Respiră adânc. Plecăm chiar acum.

Ea închise ochii și se agăță de mâneca hainei lui ca de un colac de salvare.

La camera de gardă, Martin făcea pași încoace și încolo, în timp ce asistenta îi completa actele. Eliza stătea întinsă pe pat, palidă ca un cearșaf.
— Tensiune mare… febră mare… posibilă infecție… — mormăia medicul, examinând-o.

Cuvintele lui se înecau în frica surdă ce-i umplea pieptul lui Martin.
— Ce are? — întrebă el, răgușit. — Vă rog, spuneți-mi adevărul.
— Trebuie să așteptăm analizele. Dar ați adus-o la timp. Bine că nu ați așteptat până dimineață.

Cuvintele acestea l-au lovit mai tare decât orice diagnostic.

După o oră ea dormea sub perfuzie. Fața i se colorase puțin, respirația devenise mai liniștită. Martin ședea lângă ea și îi ținea mâna. Degetele ei fine erau reci, dar el le încălzea între palmele lui, cum putea.
— Vezi? — șopti el, deși ea dormea. — Eu simt întotdeauna când ți-e rău… întotdeauna.

În salon se ivi medicul:
— Primele rezultate au venit. Este o infecție virală, complicată cu inflamație. Nimic critic, dar e periculos dacă rămâne netratată. Va trebui să o ținem sub observație o zi-două.

Martin încuviință. În ochii lui recunoștința se amesteca cu oboseala grea.
— Rămân cu ea. Până dimineață. Până la următoarea. Cât va fi nevoie.

Medicul zâmbi:
— Se vede că o iubiți foarte mult.

*

Martin privi spre Eliza așa cum privești doar o singură dată în viață — și pentru totdeauna.
— Ea e șansa mea. Darul meu. Familia mea. „O iubesc” nici nu acoperă cât simt.

Spre dimineață febra scăzu. Eliza deschise ochii și îl văzu — în aceeași poziție, cu aceeași expresie îngrijorată și cu mâna ei strânsă în a lui.
— N-ai dormit? — șopti ea.
— Nu, — zâmbi el obosit. — Mi-a fost teamă că, dacă adorm, iar te înfierbinți…

Eliza închise ușor ochii. Pe gene i-au apărut lacrimi.
— Marti… mulțumesc că exiști.

El se aplecă și o sărută ușor pe frunte.
— Iar eu îți mulțumesc că, atunci, m-ai ales pe mine.

Ea zâmbi abia sesizabil:
— Și n-am greșit… nici măcar o secundă.

După două zile s-au întors acasă. Fetițele au sărit în brațele mamei. Tereza, venită să aibă grijă de nepoate, ridică mâinile:
— Doamne, Eliza, ce m-ai speriat…

Dar adăugă imediat, uitându-se la ginere:
— Deși… trebuie să recunosc… ești pe mâini bune.

Martin se înroși ușor.
Eliza îi luă mâna și spuse încet, dar sigur:
— Asta știam acum șaisprezece ani. Și știu și acum.

*

Iar Martin doar o trase spre el — așa cum strângi la piept cel mai de preț lucru pe care ți l-a dat vreodată viața.

Și atunci a devenit limpede:
nici mama ei, nici îndoielile din trecut, nici vorbele altora — nimic nu poate dărâma ceea ce au construit atâția ani.
Pentru că familia lor nu se sprijinea pe vorbe frumoase,
ci pe fapte.
Pe grijă.
Pe o iubire verificată de timp.