— Îmi propui să cedez locul meu rudelor tale? Asta e deja prea mult, dragule.

Valeria se întinse obosită în fotoliu, încercând să-și dezmorțească gâtul înțepenit după o zi de muncă. Pe ecran strălucea un mesaj festiv de la conducere, cu felicitări. Pentru a nu știu câta oară recitea rândurile despre sejurul la mare câștigat. Încă i se părea ireal.

— Două bilete la un resort… — șopti Valeria, zâmbind. — Mare în decembrie… o adevărată poveste.

În imaginație deja se vedea plimbându-se cu Markus pe plajă, ascultând valurile, ținându-se de mână, bucurându-se de liniște departe de agitația dinaintea Anului Nou. După trei ani de căsnicie, puțină romantism nu le-ar strica deloc.

A apucat telefonul și l-a sunat pe soțul ei:
— Markus, am o veste incredibilă! — exclamă Valeria de îndată ce el răspunse.
— Ce s-a întâmplat? — în vocea lui se simțea o ușoară neliniște.
— Am câștigat un sejur! Pentru doi! Îți dai seama? O să petrecem Revelionul pe malul mării!
— Serios? — repetă Markus, cumva nesigur. — Și când?
— Zborul e în jur de douăzeci și ceva decembrie. Zece zile! — Valeria se încruntă: era ceva ciudat în vocea lui. — Nu ești bucuros?
— Ba da, sigur că sunt, doar că… e neașteptat. — Markus ezită. — Bine, vorbim diseară, da?

Când Valeria închise, în interiorul ei se instalase deja o ușoară dezamăgire. Se aștepta la o cu totul altă reacție. Dar, la urma urmei, Markus fusese întotdeauna rezervat.

Seara, Valeria pregăti o cină festivă — pentru o asemenea ocazie. El veni târziu, obosit și absent cu gândul.

— Ți-am făcut friptura ta preferată, — îl întâmpină ea cu un zâmbet. — Hai să sărbătorim?
— Să sărbătorim ce? — întrebă el distrat, trecând spre bucătărie.

Valeria încremeni cu sticla de vin în mână:
— Sejurul, bineînțeles… Ai uitat deja?
— A, asta… — Markus se scărpină stingher la ceafă. — Uite, m-am gândit… Poate nu ar trebui să ne grăbim cu planurile astea.

*

Ea puse sticla încet pe masă:
— Despre ce vorbești?
— E final de an, mult de lucru… — evita privirea ei. — Și… mare iarna… e puțin ciudat, nu crezi?
— Ciudat? — Valeria ridică din sprâncene, uimită. — Nu crezi că trebuia să spui asta mai devreme? Toată ziua am trăit cu visul ăsta!

Markus își întoarse privirea, de parcă ar fi căutat ceva pe blatul bucătăriei care să-l scape de discuție.
Valeria simți cum în interior crește o neliniște grea, lipicioasă, apăsătoare. Făcu un pas mai aproape.

— Markus… spune-mi sincer. Ce se întâmplă?

El trase aer în piept adânc, ca un om care se pregătește să se arunce în apă înghețată.
— Lera… ai mei vin în vizită.

Valeria clipi.
— Bine… și? Pot veni și după ce ne întoarcem din concediu.
— Vin exact în perioada aceea. — Markus tot nu ridica ochii. — Mama visează de mult să vadă orașul iarna, iar tata… cu sănătatea lui e greu. Nu se știe dacă o să mai poată altă dată.

Valeria simți de parcă cineva i-ar fi tras scaunul de sub ea.
— Și tu îmi propui… ce anume? — întrebă rar, deși răspunsul îl știa deja.

Markus își strânse buzele:
— Să le lași lor unul dintre locuri. Biletul tău.

Liniștea lovi mai tare decât un țipăt.

Ea se uita la el, incapabilă să creadă.
La bărbatul cu care împărțea viața.
La omul care ar fi trebuit să fie sprijinul ei, nu primul care îi dă drumul la mână.

— Adică îmi propui să rămân acasă… iar mama ta să zboare în locul meu? — întrebă ea încet, aproape în șoaptă.
— Ei… oricum e o vacanță gratuită… — încercă el să zâmbească, dar zâmbetul ieși strâmb. — Iar părinții… știi, sunt foarte importanți pentru mine…
— Iar eu? — întrebă Valeria. — Eu sunt importantă?

*

Întrebarea aceea rămase în aer ca o tijă încinsă.

Markus ridică în sfârșit privirea — și în ochii lui nu era nici furie, nici hotărâre. Doar deruta unui băiat mare, care din nou n-a putut alege singur și, astfel, a ales cel mai rău.

— Lera… te rog… încearcă să mă înțelegi…
— Înțeleg foarte bine, — îl întrerupse ea. — Și tocmai asta e cel mai înfricoșător.

Se întoarse și porni spre dormitor.
Markus făcu un pas după ea:
— Lera, stai…

Dar ea deja scotea din dulap un troller mic.
Nu pe cel de zbor.
Pe cel pe care îl iei când „mergi să dormi la o prietenă”, deși în sinea ta știi că va fi pentru mai mult timp.

— Ce faci? — vocea lui Markus se zgudui ușor.
— Îmi fac bagajul. Ca să putem gândi. Fiecare separat.

Markus se albi la față.
— Pentru prostia asta…

Ea se întoarse brusc:
— Prostie? Ai numit „prostie” faptul că pentru prima dată în trei ani am simțit că suntem un cuplu. Că pot să visez și tu să fii lângă mine.

El deschise gura, dar cuvintele nu veneau.

Valeria închise fermoarul.
— Mă duc la Emma. Câteva zile. Sună-mă când vei înțelege că soția nu e un pasager de rezervă.

Trecuse pe lângă el de parcă ar fi trecut pe lângă o umbră.

La ușă se opri și se mai întoarse o dată.
În glasul ei nu era nici cochetărie, nici reproș isteric.
Doar oboseala liniștită a cuiva care, în sfârșit, vede clar.

— Și să știi, Markus… dacă pur și simplu ai fi spus „Lera, vreau să merg cu tine”, eu singură ți-aș fi propus să-i invităm pe părinții tăi mai târziu.
Dar nici măcar nu ai încercat.

*

Se auzi clicul broaștei.
Ușa se închise încet — prea încet pentru ceea ce se întâmpla pe dinăuntru.

Abia când a ieșit afară, Valeria a simțit cum aerul îi arde plămânii.
Stătea sub felinar, încercând să decidă: să plângă? să țipe? să râdă?
Nu-i ieșea nimic.

Telefonul din mână a început brusc să vibreze.
Un mesaj de la Markus:
„Te rog, întoarce-te. Hai să vorbim.”

Ea privi îndelung textul. Foarte îndelung.
Degetele îi tremurau ușor.

*

Valeria scrise răspunsul. Scurt. Brutal de sincer:
„Când vei vorbi cu mine ca cu soția ta, mă voi întoarce. Până atunci — nu.”

Apasă „trimite”, inspiră aerul rece și porni înainte.
Pentru prima dată după mult timp — nu după planul altcuiva.
Ci după al ei.