— Ameli, știai deja? — izbucni ea de la ușă.
Eu am aflat abia ieri. Victoria ar fi însărcinată de la el. Deja în a treia lună.
— Nu cred, — răspunse Amelia înăbușit. — Nu e posibil ca Olivier… Noi doi… Trebuia să ne căsătorim!
Amelia scăpă plicul și se sprijini de perete. În fața ochilor i se făcu întuneric, degetele i se răciră, ca și cum ar fi atins un geam înghețat.
Hârtia roz, groasă, cu litere aurii în relief, alunecă ușor pe podea și se opri la picioarele ei, parcă batjocoritor.
— Așa ceva nu poate fi adevărat, — șopti cu buzele care nu o ascultau. — Pur și simplu nu poate.
Se lăsă pe vine și ridică plicul. Poate i s-a părut? Poate era o glumă proastă a cuiva?
Dar nu — acolo scria clar:
„Vă invităm la ceremonia de nuntă a lui Olivier Simon și Victoria André.”
Tâmplele ei au început să pulseze. Amelia recitea rândurile iar și iar, neîncrezătoare.
Olivier și Victoria? Logodnicul ei și cea mai bună prietenă?
Cum au putut?
*
— Ameli, — se auzi vocea mamei ei din bucătărie. — Hai la micul dejun, am făcut clătite.
— Vin imediat! — strigă Amelia, ascunzând în grabă invitația în buzunarul pantalonilor de casă.
Se spălă cu apă rece, încercând să arate cât de cât normal.
În oglindă — un chip palid și doi ochi uriași, pierduți.
„Calmează-te. Adună-te, — își porunci în gând. — Ultimul lucru de care am nevoie e să încep să plâng în fața părinților.”
În bucătărie mirosea a copilărie și a căldură. Mama se agita pe lângă aragaz, tata citea ziarul cu o cană de cafea — de parcă în lume nu se întâmpla nimic rău.
— Cum ai dormit, draga mea? — întrebă mama și îi puse în față o farfurie cu clătite fierbinți. — Te-a obosit drumul?
Amelia încuviință din cap, întinzând smântână pe clătite fără să gândească. Gâtul i se strângea, nu putea să înghită.
— Ești palidă, — observă mama îngrijorată. — Nu te simți bine?
— Nu, nu, sunt bine, — răspunse Amelia prea repede. — Doar că n-am dormit destul.
Înghiți o bucată de clătită și aproape se înecă. În interior totul urla: trebuie să fac ceva. Dar ce? Încotro? La cine?
Se auzi soneria. Amelia tresări.
La ușă stătea Luiza — ciufulită, fără suflu, cu ochii arzând.
— Ameli, ai aflat? — întrebă ea gâfâind.
Amelia încuviință în tăcere. Luiza îi prinse mâna:
— Hai. Trebuie să vorbim.
*
Merseră pe străzile goale ale dimineții. Luiza se împiedica de emoție, cuvintele îi ieșeau sacadat:
— Abia ieri am aflat. Victoria e însărcinată cu Olivier. De trei luni.
Zice că totul s-a întâmplat întâmplător — o petrecere, prea mult alcool.
Iar acum — nuntă peste o săptămână.
— Nu cred, — spuse Amelia, înăbușit. — Olivier nu putea… Noi doi… Trebuia…
— Ameli, — Luiza o privi direct, fără să înfrumusețeze nimic. — Tu locuiești la Paris, el e aici.
Cât crezi că rezistă cineva? Victoria se uită la el de mult. Încă din liceu.
Amelia se opri și se sprijini de trunchiul cald al unui platan bătrân.
Pământul de sub picioarele ei parcă a început să se clatine.
— Știi ce doare cel mai tare? — șopti abia auzit. —
Simțeam de mult că ceva nu e în regulă.
Luiza tăcea, uitându-se la prietena ei — ca și cum s-ar fi temut că un singur cuvânt greșit ar putea s-o frângă de tot.
Amelia stătea cu degetele înfipte în scoarța copacului, încercând să se țină de o realitate în care lumea încă nu se prăbușise.
— Ameli… — începu Luiza încet. — Hai acasă. Trebuie să te întinzi, să-ți revii.
Dar Amelia clătină din cap.
— Nu. Trebuie să vorbesc cu el.
*
Luiza tresări.
— Ești sigură? Acum? El poate să spună orice.
— Cu atât mai mult, — răspunse Amelia, cu un glas stins. — Vreau să aud totul. De la el.
Până la casa lui Olivier au ajuns aproape fără să vorbească. Aerul părea gros și greu, ca înainte de furtună. Inima Ameliei bătea nebunește, degetele îi tremurau.
Nu știa ce îi va spune. Nu știa cum va rezista. Dar să fugă i se părea mai rău.
Bătu la ușă.
Câteva secunde de liniște. Apoi ușa se deschise și Olivier apăru în prag: desculț, în tricou, cu părul ciufulit.
Pe chipul lui — uimire. Prea sinceră, prea reală.
— Ameli?.. Ce…
Nu îl lăsă să termine.
— Te însori peste o săptămână? — întrebă ea egal, aproape rece. — E adevărat?
Zâmbetul dispăru. Olivier se albi la față, ca și cum cineva i-ar fi smuls o mască.
— Cine ți-a spus? — șopti el.
— Nu contează. Vreau să aud de la tine.
El închise ochii. Trase aer adânc în piept.
Și în acea clipă Amelia înțelese tot, înainte să audă cuvintele.
— Da, — spuse încet. — E adevărat.
*
Lumea se înclină din nou. Luiza o prinse pe Amelia de braț, dar ea se smulse brusc — ca și cum ar fi vrut să suporte lovitura singură.
— De ce? — întrebă. — Explică-mi.
— A fost… — ezită el, — o greșeală. O singură dată. Amândoi eram… într-o stare proastă. Și apoi ea a spus că e însărcinată.
— Și te-ai gândit… ce? — zâmbi amar Amelia. — Că trebuie?
— Nu pot să abandonez copilul, — șopti el. — Fac ceea ce e corect.
— Corect? — vocea Ameliei se frânse. — Și cu mine ce ai făcut în toate lunile astea?
— Eu… nu știam cum să-ți spun…
Ea închise ochii. Fiecare cuvânt al lui era un cuțit, răsucit încet, ca și cum ar verifica cât mai rezistă.
— Privește-mă, Olivier, — ceru Amelia.
El ridică privirea. În ochii lui — vină, slăbiciune… și nici urmă de iubire. Nici una.
Și Amelia înțelese pentru prima dată: iubește un om care, poate, nu a existat niciodată cu adevărat.
Nu au observat că ușa apartamentului vecin s-a deschis ușor.
De acolo se uita Victoria — palidă, agitată, cu mâna pe burtă.
Dar Amelia n-a privit spre ea. Se uita doar la Olivier.
— Îți spun doar atât, — rosti ea încet. — Fă cum crezi. Căsătorește-te. Joacă rolul bărbatului exemplar. Dar să știi…
Vocea i se întări cum nu mai fusese niciodată:
*
— M-ai pierdut pentru totdeauna. Și nu pentru că ai ales obligația. Ci pentru că ai ales minciuna.
Se întoarse și plecă, fără să-și permită nici un tremur, nici o lacrimă.
Luiza o ajunse repede și o cuprinse cu un braț, ca și cum ar fi încercat să țină laolaltă ceea ce se crăpa.
Victoria ieși ezitant din bloc.
— Ameli… — începu nesigur. — Iartă-mă. Dacă aș fi știut că voi… că e ceva serios între voi…
Amelia se opri. Se întoarse încet spre ea.
Pentru o clipă, privirile lor se întâlniră — două femei, două destine, două lumi frânte.
Dar Amelia spuse doar atât:
— Ai grijă de copil. El nu are nicio vină.
Și porni mai departe.
Când ea și Luiza au cotit după colț, Amelia își permise în sfârșit să tragă aer adânc în piept.
Durerea era ascuțită, tăioasă, dar sub ea se năștea altceva — un sentiment greu, dar limpede, de eliberare.
Luiza îi strânse mâna.
— Știi… pentru ei doi, asta e un sfârșit. Dar pentru tine nu.
Pentru tine abia acum începe.
*
Amelia închise ochii, și pentru prima dată în ziua aceea lacrimile au început să curgă — liniștite, aducând ușurare.
Mergea înainte.
Și pentru prima oară după mult timp — nu spre cineva care o așteaptă, iubește sau trădează.
Ci spre un loc unde ea însăși își alege drumul.
Demn.
Clar.
Trăind — pentru ea.