— Ai făcut măcar ceva ca să avem acest apartament? Nu! Așa că îți poți băga condițiile unde crezi tu👇
— Marcel, ai trimis măcar azi vreun CV? — întrebă Maria, sorbind în grabă cafeaua de dimineață și verificând în același timp e-mailul pe telefon.
— Desigur! — răspunse Marcel căscând, întinzându-se leneș pe canapea. — Aseară, cât erai la duș, am trimis la cinci companii! Au promis că mă sună, așa că nu închid telefonul!
— Serios? — Maria își ridică sprâncenele fără să ridice privirea din ecran. — Și unde anume ai trimis CV-ul?
— Acolo… la firma aia de construcții… Cum îi zice… — se bâlbâi Marcel. — Cea de lângă biroul tău, și la salonul auto unde am lucrat înainte! Au spus că poate au nevoie de un consultant vânzări!

Maria suspină adânc. Auzise același lucru acum o săptămână. Și acum o lună. Și acum jumătate de an. Doar numele firmelor se schimbau — tot mai vagi.
— Eu plec la serviciu. Mâncarea e în frigider, sper că tu faci cina? — își puse pantofii și își aranjă părul în oglinda de lângă ușă.
— Nicio problemă! — flutură mâna Marcel. — Gătesc ceva bun!

Când ușa se închise, Marcel se întinse cu ușurare și porni televizorul. Ziua promitea să fie la fel ca ieri: seriale, mâncare livrată și jocuri pe calculator până seara. Poate suna și niște prieteni pentru bere. Gândul îi aduse un zâmbet satisfăcut.

Maria, ieșind din bloc, se opri o clipă și privi spre ferestrele apartamentului. Trei ani. Atât trecuse de când soțul ei „temporar” rămăsese fără job. La început măcar făcea ceva — vorbea de criză, piață dificilă, profesie fără cerere. Apoi scuzelor li s-au scurtat: „Am căutat”, „Nu a mers”, „Încerc mâine”.

Acum — deloc, dacă ea nu întreba direct.
Treizeci și șase de mii — rata lunară. Facturi, mâncare, haine, transport — totul pe umerii ei.

Seara, întorcându-se obosită, deschise ușa. În bucătărie — vase murdare și miros de mâncare comandată. Cutii de bere goale pe masă — semn că Marcel chemase prieteni.
— Am ajuns! — strigă ea descălțându-se.

*

Marcel stătea cu căști la calculator, nu o observase. Doar când îl atinse pe umăr tresări.
— Ah, salut! — zâmbi vinovat. — Azi ai venit devreme!
— Devreme? — ea privi ceasul. — E opt seara, Marcel.
— Așa târziu? — se întinse el. — N-am simțit timpul. Cum a fost la serviciu?
— Bine — spuse scurt ea și privi camera. — Văd că și la tine „bine”. Au venit prieteni?
— Da, Jean și Pablo! Doar o oră! — răspunse repede.
— Dar cina? — ea știa răspunsul.
— Scuze, m-am luat cu jocurile. Comandăm ceva! — zâmbi stânjenit.

Ea îl privi mult timp, în tăcere. În interior, ceva se rupse.
— Nu, Marcel. Destul — spuse calm. — Răbdarea mea s-a terminat. Ori găsești un job într-o săptămână, ori divorțăm. Nu mai pot și nu mai vreau să duc totul singură.

El se întoarse mirat.
— Vorbești serios?
— Complet. Ai treizeci și patru de ani. Ești sănătos, capabil să muncești. Dar stai în spinarea nevestei tale ca un copil. Nu e normal.
— Îți dai seama ce spui? E criză! Caut de lucru, știi asta!
— Nu, Marcel. Nu cauți. — Ea își încrucișă brațele. — Am verificat browserul — niciun site de joburi. Doar jocuri, pariuri și forumuri. Nici CV-ul nu l-ai actualizat de un an.
— Ce?! Mă urmărești? Îmi umbli în calculator?!

Maria nu răspunse. Doar îl privi puțin mai mult decât era necesar — ca și cum încerca să descopere dacă mai exista în el măcar o urmă din omul pe care îl iubise cândva. Apoi spuse calm:
— Nu urmăresc pe nimeni. Doar verific ce se întâmplă în familia mea. Acolo unde eu plătesc facturile, creditul, distracțiile tale. Tu cheltui banii mei, Marcel. Ai mei. Am dreptul să știu unde se duce viața mea.

El deschise gura să riposteze, dar cuvintele dispărură pur și simplu. Rămase doar furia — aceea neputincioasă.
— Tu vrei doar ca totul să fie cum îți convine ție! — strigă el. — Tu presezi, controlezi! Nu mă respecți!
— Eu nu te respect? — Maria zâmbi scurt, fără urmă de amuzament. — Respectul nu e o medalie pentru lene, Marcel. Se câștigă.

Ea trecu pe lângă el, adunând sticlele goale și șervețelele aruncate. Gesturile ei erau precise, aproape mecanice, dar în ele se vedea oboseala strânsă în ani.
— Ce faci cu asta… — începu el.
— La gunoi. Acolo unde îi e locul.

*

Marcel se încruntă, ca și cum ea ar fi aruncat gunoiul direct peste el. Se ridică brusc, furios mai mult pe sine decât pe ea, dar incapabil să recunoască.
— Și ce ar trebui să fac acum, după părerea ta? — întrebă prea tare, prea aspru.

Maria se întoarse și îl privi pentru prima dată după mult timp drept în ochi — fără teamă, fără rușine, fără milă.
— Să începi să trăiești ca un adult. Sau pleacă.

Între ei căzu o liniște grea, aproape materială. Marcel își lăsă umerii în jos. Toată siguranța, aroganța, bravada lui obișnuită — se risipiseră.

Se prăbuși pe scaun și își acoperi fața cu mâinile.
— Eu… — vocea îi tremură. — Sunt pierdut, Maria.

Acea frază era cel mai sincer lucru spus de el în ani.

Maria se așeză pe marginea canapelei. Era obosită să fie furioasă. Obosită să spere. Obosită să trăiască „pentru doi”.
— Te cred — spuse încet. — Dar confuzia nu este o scuză. Un adult își asumă responsabilitatea, chiar și când îi e frică. Când nu reușește. Când nu are chef. Iar tu… tu te-ai oprit. Și stai pe loc de prea mult timp.

El tăcea. Respira greu, de parcă aerul devenise prea dens.
— Ai o săptămână — îi aminti ea, blând dar ferm. — Reală. Nu povești despre „am trimis”. Nu scuze despre „criză”. Vreau să văd acțiune. Reală.

Marcel ridică privirea spre ea — și pentru prima dată după mult timp în ochii lui se vedea ceva matur.
— Și dacă… dacă încerc… dacă chiar încep? — întrebă aproape în șoaptă. — Tu… vei rămâne?

Maria îl privi mult timp. Tot în ea se împotrivea ideii de a mai crede iar. Dar ea nu cerea imposibilul. Doar efort. Doar respect. Doar o viață împreună, nu pe umerii ei.
— Dacă începi — spuse ea, — încep și eu din nou. Dar împreună. Nu singură.

Marcel încuviință din cap. Stângaci. Nesigur. Dar încuviință.

A doua zi se trezi înaintea ei — pentru prima dată după multe luni. Șterse jocurile. Șterse scurtăturile cazinourilor. Găsi vechile ciorne ale CV-ului și se puse să le rescrie — încruntat, dar hotărât. Merse la un cunoscut care îi promisese ajutor. Se înscrise la un interviu. La al doilea. La al treilea.

*

Se împiedica, se enerva, încurca cuvintele. Dar acționa.

După o săptămână stătea în hol cu o foaie în mână și o privea pe Maria de parcă avea din nou douăzeci de ani — timid, emoționat, sincer.
— M-au acceptat — spuse el. — Cu perioadă de probă. Salariu mic… dar e un început.

Maria simți cum în interiorul ei ceva se relaxează ușor — nu euforie, nu fericire, ci o liniște adevărată.
— Un început este tot ce aveam nevoie, Marcel.

El făcu un pas înainte. Nesigur. Dar al lui, nu forțat.
— Știu — răspunse încet. — Și… mulțumesc că nu ai plecat.

Maria zâmbi. Cu adevărat — pentru prima dată după luni.
— Mulțumesc că te-ai întors.

*

Și în acel moment era limpede: amândoi primiseră o șansă. Mică. Fragilă. Dar o șansă.
Și cel mai important — comună.