— Fiul dumneavoastră nu mai este soțul meu, așa că nu sunt obligată să vă ajut, — a spus Olivia și a trântit ușa în fața soacrei.

 

Ușa s-a izbit de tocul ei cu zgomot, iar vechiul candelabru din hol a tremurat, scoțând un clinchet slab. Olivia s-a sprijinit cu spatele de ușă și a alunecat încet pe podea. Inima îi bătea undeva în gât, iar în urechi îi răsuna încă vocea indignată a Marianei Schultz.

 

— Cum poți să-mi vorbești așa? După tot ce am făcut pentru voi!

 

Olivia știa prea bine că soacra va mai sta câteva minute dincolo de ușă, adunându-și gândurile, apoi va pleca cu demnitatea rănită, ca să-și sune fiul și să-i spună propria versiune — cât de crudă și nerecunoscătoare a fost fosta noră. Dar lui Martin, fostul ei soț, de mult nu-i mai păsa ce se întâmplă între acești pereți. Nici de ea.

 

Căsnicia lor se încheiase cu trei luni în urmă. Brusc, ca și cum pelicula unui proiector vechi s-ar fi rupt. Într-o seară, Martin a venit acasă și a spus calm că a întâlnit o altă femeie. Că e obosit. Că e timpul să se despartă. Și că deja și-a găsit un apartament.

 

— Sper că nu vei face scene, — spusese el atunci, strângându-și lucrurile. — Amândoi știm că de mult nu mai e nimic între noi.

 

Olivia nu a făcut scene. Doar a stat și a privit cum îndeasă în valiză puloverele pe care ea le aranjase cu grijă pe rafturi. Cum dă jos fotografia lor de nuntă de pe perete și o aruncă neglijent într-un sertar. Cum își ia colecția de discuri de vinil, lăsând pe rafturi goluri căscate.

 

Nu era durere — doar amorțeală. Ca și cum ar fi privit totul prin sticla groasă a unui acvariu. Poate avea dreptate — poate că totul se stinsese demult. Treisprezece ani de căsnicie se transformaseră în rutină, obișnuință, un set de obligații.

*

Și apoi a început partea cea mai ciudată. Marianna Schultz, soacra care până atunci fusese rece și distantă, a început să apară tot mai des. Ba aducea un borcan cu murături de casă, ba întreba dacă nu e nevoie de ajutor la curățenie, ba trecea pur și simplu la ceai.

 

La început, Olivia chiar s-a bucurat. Apartamentul părea prea tăcut, iar singurătatea apăsa. Dar curând a devenit clar: în spatele acestei „griji” se ascundea un scop.

 

— Olivia, m-am gândit, — i-a spus într-o zi Marianna, amestecând ceaiul cu lingurița într-o cană primită cândva la nunta lor. — Până la urmă, apartamentul acesta i-a revenit lui Martin de la tatăl lui. Desigur, pe acte este pe numele amândurora, dar înțelegi…

 

La început, Olivia nu a priceput unde bate. Când și-a dat seama, nu a putut să-și stăpânească un zâmbet amar.

 

— Vreți să plec?

 

— Ce vorbești! — a dat din mâini soacra, vărsând ceai pe fața de masă. — Mă gândesc doar la viitor. Martin ar putea dori să se întoarcă. Sau să vândă apartamentul. După divorț, totul e diferit…

 

— După divorț am dreptul la jumătate din bunurile dobândite în timpul căsătoriei, — a răspuns calm Olivia. — Iar acest apartament, chiar dacă a fost un cadou pentru Martin, ne aparține legal amândurora.

 

Cu trei ani în urmă, Olivia absolvise Facultatea de Drept. Începuse să studieze târziu — la treizeci și doi de ani. Atunci Martin se mirase:

 

— La ce-ți trebuie asta? Oricum ne merge bine. Eu câștig destul.

 

Dar Olivia a insistat. Și acum îi era recunoscătoare acelei hotărâri — cunoștea legea și nu avea de gând să permită fostei soacre să o lase fără locuință.

 

După acea discuție, Marianna Schultz și-a schimbat tactica. A început să vină cu un aer trist, să se plângă de sănătate și de singurătate.

 

— Știi, Olivia, în ultima vreme cad des, — spunea ea oftând greu. — Tensiunea îmi sare, medicii avertizează… Și dacă se întâmplă ceva și nu e nimeni să mă ajute? Martin locuiește acum departe…

 

Olivia a cedat. A început să o viziteze o dată pe săptămână, să o ajute prin casă, să gătească. Era, totuși, o femeie în vârstă, iar fiul ei părea să se fi îndepărtat complet.

 

Dar curând totul a devenit prea frecvent. Apeluri de câteva ori pe zi, supărări dacă Olivia nu putea veni și — cel mai neplăcut — bârfe. Marianna a început să le spună cunoscuților că vina era exclusiv a Oliviei.

 

— N-a știut să creeze confort, — spunea ea clătinând trist din cap. — Sărmanul Martin venea acasă ca la ocnă. Iar ea numai cu cărțile și treburile ei…

 

Când o prietenă i-a transmis aceste cuvinte, răbdarea Oliviei s-a terminat. Iar astăzi, când soacra a venit fără să anunțe, cerând ajutor în debara, ea nu a mai rezistat.

 

— Marianna, — a spus Olivia ferm. — Fiul dumneavoastră nu mai este soțul meu, așa că nu sunt obligată să vă ajut.

 

Și cu aceste cuvinte, a închis ușa în fața chipului ei uimit.

— La noi? — a repetat Olivia, fără să înțeleagă imediat. — La cine adică — la noi?

*

Martin și-a trecut mâna peste față, ca și cum ar fi șters oboseala.

 

— La tine, — a spus în cele din urmă. — În apartamentul tău. Medicii spun că are nevoie de supraveghere permanentă. Iar eu acum… înțelegi. Stau cu chirie, am muncă, deplasări.

 

Olivia a simțit cum totul i se strânge în piept. Coridorul spitalului a devenit brusc îngust și sufocant.

 

— Îmi ceri ca mama ta să locuiască cu mine? — a întrebat ea încet. — După tot ce s-a întâmplat?

 

— Te rog, — s-a corectat el. — Nu îți cer ca o soluție. Te rog.

 

Ea a tăcut, privind pe fereastra de la capătul coridorului, unde ploaia măruntă cădea încet. În fața ochilor îi reveneau ultimele luni: reproșuri, bârfe, priviri reci, scena de la ușă de mai devreme.

 

— Martin, — a spus ea în cele din urmă, — îți dai seama ce înseamnă asta pentru mine?

 

— Îmi dau seama, — a dat el din cap prea repede. — E doar temporar. Câteva luni, până își revine.

 

— Așa ai spus și când ai plecat, — a zâmbit amar Olivia. — „Temporar”, „va fi mai bine”, „vorbim”. Și apoi ai dispărut.

 

El și-a coborât privirea.

 

— Sunt vinovat. Știu. Dar acum nu e vorba despre mine. Ci despre mama.

 

— Și despre mine când va fi vorba? — a întrebat ea tăios, regretând imediat tonul.

 

Martin nu a răspuns. În acel moment, din salon s-a auzit un sunet slab.

 

— Te cheamă, — a spus el. — Intri?

 

Olivia a încuviințat, deși totul în ea se împotrivea.

 

Marianna Schultz zăcea palidă, neobișnuit de mică în patul mare de spital. Când a văzut-o pe Olivia, a încercat să zâmbească, dar buzele i s-au mișcat abia perceptibil.

 

— Olivia… — a șoptit ea. — Ai venit.

 

— Da, — a răspuns Olivia încet. — Cum vă simțiți?

 

— Rău, — a spus sincer Marianna. — Mi-e frică. Am crezut… că mor.

 

Olivia a tăcut.

 

— Am fost nedreaptă cu tine, — a rostit cu greu soacra. — Doar… m-am obișnuit să fii aproape. Apoi m-a apucat frica să nu rămân singură.

 

Cuvintele au sunat neașteptat. Nu ca o acuzație, ci ca o mărturisire.

 

— Am crezut, — a continuat Marianna, — că dacă pun presiune, nu vei pleca. Prostesc, nu?

*

Olivia s-a așezat pe scaun.

 

— A durut, — a spus simplu. — Foarte tare.

 

— Știu, — a șoptit Marianna și a închis ochii. — Iartă-mă.

 

În salon s-a lăsat liniștea, întreruptă doar de sunetele regulate ale aparatelor.

 

Când Olivia a ieșit pe coridor, Martin o aștepta rezemat de perete.

 

— Ei? — a întrebat el.

 

— Și-a cerut iertare, — a răspuns Olivia.

 

El a ridicat sprâncenele, surprins.

 

— Asta… contează mult, — a adăugat ea. — Dar nu schimbă realitatea.

 

— Adică? — s-a încordat el.

 

— Nu pot prelua îngrijirea mamei tale, — a spus Olivia ferm. — Nu pentru că îmi e străină. Ci pentru că nu mai sunt dispusă să mă sacrific.

 

Martin s-a albit la față.

 

— Atunci ce facem?

 

— Există îngrijitori, centre de recuperare, servicii sociale, — a enumerat ea. — Și exiști tu. Fiul ei.

 

El a tăcut mult timp, apoi a dat din cap.

 

— Ai dreptate. Ca întotdeauna.

 

Două săptămâni mai târziu, Marianna a fost transferată într-un centru de recuperare. Martin o vizita zilnic, învățând să fie alături de ea — nu prin vorbe, ci prin fapte.

 

Iar Olivia, pentru prima dată după mult timp, a simțit un sentiment ciudat, aproape uitat — liniștea. Nu mai aștepta apeluri pline de reproșuri și nu se mai justifica pentru viața ei.

*

Într-o seară, întorcându-se acasă, s-a oprit la fereastră și și-a privit reflecția în sticlă. Obosită, dar vie. Liberă.

 

Uneori, iubirea nu înseamnă să rămâi cu orice preț.

Uneori, iubirea înseamnă să spui „nu” la timp și să te alegi, pentru prima dată.