— Mașina ai cumpărat-o tu, Claire, asta n-o contestă nimeni. Dar ești căsătorită. Iar în căsnicie, îmi pare rău, totul e comun. Chiar dacă ție îți trebuie mai mult decât îi trebuie lui Sophie pentru decorul festiv.

— Atunci vinde-ți rinichii, Markus. Ai doi. Iar mie îmi trebuie o singură mașină. Și nici măcar nouă.

 

Dimineață în bucătărie, espressorul foșnește ca o bârfitoare bătrână, Markus stă într-un maiou în care a vopsit pereții și de atunci îl consideră „confortabil”. Claire — ordonată, atentă, în cămașă impecabilă și pantaloni — întinde avocado pe toast, nu din lux, ci pentru că i-a crescut tensiunea.

 

— Claire, ia loc — cască Markus. — Trebuie să discutăm ceva important.

— Numai să nu fie despre paraziții Văliței sau scumpirea cărnii. Deci e ceva serios?

— Sophie se mărită.

— Serios? Și-a găsit alt sponsor?

— Claire… trebuie să o ajutăm.

— Ea vă ajută pe voi — cu nunta ei. Măcar o zi o să-i dea mamei tale altă preocupare.

 

Markus se duce teatral spre fereastră. Claire simte: vine prostia.

— Sophie visa la un „Bumer Aurit“.

— Să viseze. Și eu visam la un soț cu coloană vertebrală.

*

El oftează tragic, ca și cum ea i-ar fi cerut să-și vândă consola.

— Claire, ai o mașină bună. O putem vinde. Și îi cumpărăm lui Sophie un cadou de la „întreaga familie“.

— De la întreaga familie? Mașina mea — pentru ea? De ce?

 

Markus își pierde curajul.

— E… cea mică. N-a avut nimic.

— A avut tot: tată, mamă, apoi pe tine. Și v-ați închinat în fața ei de la grădiniță. Încă o „jucărie” și psihicul ei se sfărâmă complet.

 

Se prăbușește pe scaun.

— Mama zice că ești egoistă. Că nu ai împărțit niciodată.

— Mama ta spune multe. Mai ales când nu i se pune nimic în gură să tacă. — Claire se ridică. — Trei ani am muncit să cumpăr mașina asta. Fără „împrumuturile” tale. E a mea. Și decizia mea e: nu.

 

Markus tace.

— Mă forțezi să aleg.

— Perfect. Între soția ta și sora răsfățată care cere bani pentru tratamente cosmetice.

 

El lovește masa cu palma.

— Sophie e familia adevărată! Tu ești doar…

— Spune, Markus. O femeie cu mașină?

 

El se întoarce rușinat.

Claire îl privește ca un medic pacientul care bagă a treia oară furculița în priză.

 

— Cum îți imaginezi? Vând mașina, Sophie apare cu o mașină aurită la nuntă, iar eu mă întorc acasă cu cartofi în autobuz?

 

Markus își scarpină burta.

— Pentru Sophie e important… E rănită că nimeni nu o ajută.

— Dar eu? Să am un soț fără coloană? Să-mi zică Elisabeth „asta” după opt ani?

*

Claire apucă cheile.

— Dacă nu ești soț, măcar șofer să fii. Du-mă la serviciu.

— Claire, nu începe…

— N-am început. Am terminat.

 

Seara, Markus e în sufragerie.

Tăcere grea.

 

— Ei? Ați rezervat restaurantul? Sau așteptați să vând mașina?

 

El îi întinde o scrisoare de la Elisabeth. Plină de „trebuie”, „merită”, „Claire nu te înțelege”.

Claire citește:

— „Mașina e metal. Sora — sânge. Claire trebuie să înțeleagă sacrificiile.”

 

O pune pe frigider.

— Perfect. Să o citească Sophie când mănâncă icre în noua ei jucărie aurită.

 

— Nu-mi lași alegere…

— Nu trebuie. Aleg eu pentru tine.

 

Claire scoate documentele.

— Mașina e pe numele meu. Gata. Vrei să-i dai ceva valoros? Dă-te pe tine. Cu tot cu mama ta.

 

Markus devine alb.

— Claire…

— Mâine mă mut. Elisabeth va fi fericită. O noră mai puțin — o mașină aurită în plus.

 

Noaptea, Claire îl aude:

— Da, mamă… Da, e nebună…

— Nu știu de unde să iau bani…

— Dacă o vinde — cere divorț…

*

Și Claire înțelege: nu pierde o mașină. O pierde pe ea. Și nici atunci nu pricepe.

 

Dimineața depune cererea de divorț.

 

După ce a trimis cererea, Claire se aștepta ca următoarele zile să fie un vid steril — fără izbucniri, fără furtuni, fără „trebuie să vorbim”. Dar viața nu intenționa să-i ofere liniște scenică.

 

Câteva zile mai târziu a venit apelul de la tribunal: ședința preliminară fusese programată suspect de repede, ca și cum Markus ar fi stat toată noaptea în fața instituției cu un termos și rugămintea: „luați orice, numai să o sperii”.

 

Claire a zâmbit ușor. Frica dispăruse demult. Rămânea doar iritarea — densă, lipicioasă, dar neparalizantă.

*

În ziua ședinței, a ajuns devreme. Clădirea tribunalului mirosea a hârtie, destine frânte și greșeli străine. Pe hol — bărbați în haine șifonate privind în podea, femei răsfoind dosare ca pe niște cărți de tarot. Iar Markus — într-un sacou prea nou, care îi venea la fel de prost ca responsabilitatea ultimilor ani.

 

Când a văzut-o, s-a apropiat încet.

— Claire, trebuie să vorbim înainte.

— Bine. Dar fără „n-am vrut”, „mama a spus”, „Sophie se supără”. Timpul e limitat.

 

El a înghițit în sec.

— Poate… ajungem la o înțelegere? Fără tribunal. Fără avocați. Birocrația asta…

— Ba mie chiar îmi trebuie. — Claire s-a așezat. — Ea pune puncte. Tu ai fugit mereu de puncte.

 

El s-a așezat lângă ea. Privirea îi era pentru prima dată sinceră, obosită.

— Claire… știu că am greșit.

— Ai greșit când ai crezut că poți lua ceva al meu și să-i spui „contribuție de familie”.

— Am crezut că… mă înțelegi.

— Să înțeleg cum folosești mașina mea ca să încoronezi familia ta? Nu, Markus. Nu ai învățat să fii soț. Doar fiu.

 

Secretara i-a chemat.

 

Ședința a fost scurtă. Documentele lui Claire — perfecte. Răspunsurile — calme. Markus — dezordonat, contradictoriu, ca un copil care explică „am vrut foarte tare”.

 

La final, judecătorul:

— Doriți să adăugați ceva?

 

Markus s-a ridicat. Ezita. Claire se aștepta la o nouă pledoarie despre „familie”, „sacrificii”, „mama suferă”. Dar el a spus doar:

— Nu. Așa să fie.

 

Claire a ieșit prima. Aerul era rece, dar limpede — orașul părea că făcea curățenie doar pentru ea.

*

Markus a ajuns-o la mașină.

— Claire… eu…

— Nu, Markus. Totul e spus.

— Pot măcar… să explic?

— Ce să explici? De ce ai crezut că munca mea e resursa ta? Sau de ce mama ta „știe mai bine”?

 

Capul i-a căzut în jos.

— Credeam că familia înseamnă… totul la comun.

— Familia înseamnă respect. Pentru munca mea, pentru limitele mele, pentru vocea mea. Tu le-ai amestecat.

 

Ea a deschis portiera.

— Nu voiai să se termine așa, nu-i așa?

— Claire…

— Ba da. Pentru prima dată după ani întregi am vrut ceva pentru mine. Și mi l-am dat.

 

Viața nouă nu a început brusc. A început încet — ca o dimineață de iarnă. Garsoniera mică, scările scârțâind, lumina caldă a bucătăriei — toate deveneau ale ei.

 

A acceptat un job nou.

— Căutăm un om cu personalitate.

— Atunci m-ați găsit.

 

O săptămână mai târziu a sosit o scrisoare. Scrisul lui Markus — rupt, tensionat.

 

„Am crezut că pierd o mașină.

Acum înțeleg — te pierd pe tine.

Aveai dreptate: nu am crescut.

Dar, Claire… voi încerca.”

 

Claire a pus biletul în sertar. Nu l-a rupt. Nu l-a aruncat. Dar nu a răspuns.

*

Seara, pe balcon, cu o cafea caldă:

Telefonul vibrează.

— Claire, ieșim la bar. vii?

 

Ea zâmbește.

— Vin.

 

„Pentru că acum sunt mereu cu mine însămi.”

 

Și asta era destul.